Palma – Christos Tsiolkas

„ – Încă mai fumezi?

– O dată sau de două ori pe an. Toată noaptea o să mă bată la cap Irini din cauza asta.

– Ai noroc. Ai pe cineva care să-ți poarte de grijă.”

Romanul polifonic al australianul de origine greacă are forța necesară relevării unui adevăr elocvent: viața noastră se rezumă la grija pentru sine și pentru ceilalți deopotrivă. Familia, prietenii, cunoscuții sunt căi bătătorite prin care ne verificăm mereu, mereu legăturile invizibile pe care le trasăm în noi și-n lume, ne ajută să ajungem la sursa fericirii, dar și la confruntarea cu propriii demoni, care nu încetează să roadă, grijulii și neostenit, din colțurile sufletului, în încercarea de a ajunge în centrul său. Numai că aici intervine iubirea (tot pentru sine și pentru ceilalți) care nu ne lasă, dacă îi permitem să-și reverse puterea, să ne erodăm până în acest punct critic.

Structural  cartea urmează „planul” dictat de cele  șapte voci ale sale: Hector, Anouk, Harry, Connie,  Rosie, Manolis, Aisha, Richie, închegându-se într-o până de păianjen construită cu migală de un „deus ex machina” abil, atent la toate „regulile jocului” pe care-l stăpânește la perfecție, fără eforturi sau poticneli. Sigur că vocile ar fi putut fi mai multe, există multe personaje lăsate  în afara acestui septet, dar, probabil, dând glas tuturor celor implicați romanul s-ar fi întins la infinit, peisajul uman de atât de vast încât, odată pășit pe  teritoriul lui, te trezești la fiecare cotitură cu zeci de opțiuni, astfel că drumurile alese urmează de cele mai multe ori calea dictată de aleatoriu.

Hector și frumoasa lui soție, Aisha, pe care soacra n-o suportă fiindcă e indiancă, Anouk, prietena independentă și nefamilistă a Aishei; Harry și neputința lui de a-și ține nervii în frâu (nici libidoul) care, prin gestul său, acela de a lovi un copil de 3 ani, dă nu doar titlul cărții, ci și intriga acesteia; Connie, adolescenta care se îndrăgostește de frumosul Hector, neputincioasă în fața virilității lui; Rosie, mama prea atașată de copil, care nu-și găsește rostul în afara lui (pe care autorul nu se sfiește s-o ironizeze prin modalitatea de creștere aleasă, mai ales pentru faptul că-l alăptează. Probabil o fi citit prea mult Freud sau e doar opinia lui exagerată, însă, în privința acestui aspect cartea a reușit să mă scoată nițel din pepeni :D Un proces ancestral și profund firesc este privit exclusiv din prisma sexualității, ceea ce e, din punctul meu de vedere, profund eronat); Manolis, tatăl lui Hector, care încearcă să tempereze pornirile despotice ale soției sale, în timp ce caută să înțeleagă rostul lumii în care trăiește și față de care se simte tot mai străin, dată fiind senectutea; Aisha, soția credincioasă care se trezește în fața situației dificile de a reconsidera această poziției a ei și Richie, adolescentul care, dată fiind orientarea sexuală, nu poate să gestioneze trăirile ce-i macină conștiința.

E imposibil să faci un rezumat al romanului. Ai sfârși într-un hățiș de idei, neputincios în decizie, care sunt mai importante, ce trebuie menționat. Toate și nimic în același timp. Cred că esențial este punctul din care acțiunea capătă amploare și aduce probleme în relațiile de familie sau de prietenie: grătarul organizat de Hector și Aisha, în timpul căruia Harry, scos din pepeni de Hugo, băiatul lui Rosie și al lui Garry, îi dă o palmă, însoțită de o privire din care transpare o rafală de ură imposibil de suportat ulterior de Rosie, care îl va da în judecată. Ură împotriva copilului prea solicitant, ură pentru părinții care nu au reușit să-și construiască o poziție socială, ură împotriva celor care nu-i seamănă, până la urmă. Personajele se vor împărți în două tabere, una care nu aprobă, sub nicio scuză, gestul bărbatului și cealaltă, care nu înțelege nevoia mamei de a răscoli apele pentru o simplă palmă, fiindcă s-ar putea ca în urma acestui gest familia făptașului să fie profund afectată.

Nu intru acum în psihanaliză ca să demonstrez de ce nu e ok să pălmuiești copiii, indiferent de circumstanțe. Este, pentru mine, un adevăr prea evident ca să mai aibă nevoie de vreun argument. Așadar inevitabil personajele care minimalizau gestul îmi deveneau antipatice instant :D Probabil nu întâmplător acelea dintre ele care îmi plăceau ca prototip uman erau  atât de vehemente și nu găseau nicio scuză pentru ceva care nu poate fi scuzat, doar înțeles (incursiunea în viața lui Harry redă și motivele pentru care adultul din el nu reușește să-și controleze aceste impulsuri, aduce multe explicații, chiar dacă niciuna explicită; numai că el e adultul, ca atare cel care poate și ar trebui să răspundă pentru gestul său).

Referitor la arta romanului… trebuie spus că Tsiolkas e de o sinceritate brutală. Nu menajează nimic, scrie frust și din acest motiv uneori dureros, scrie dur, când personajul o cere, precum și empatic, atunci când tiparul uman este astfel conturat. Nu se împiedică în prozaic, nu devine banal fiindcă vorbește despre aspecte aparent monotone (viața de cuplu,  relațiile cu familia și prietenii) fiindcă știe că se află pe un teren absolut imposibil de epuizat în încercarea de a-l descoperi total. Dă senzația, la tot pasul, că scrisul este o joacă de copil, ca atare și lectura înaintează cu viteză, în ciuda numărului de pagini. Un aspect interesant este că, în ciuda întinderii cărții, nu am reușit să găsesc mai mult de 2-3 idei care să-mi trezească imboldul de a le sublinia. La final am înțeles că intenția scriitorului n-a fost de la bun început să facă literatură cu sensul de ficțiune, nici să literaturizeze viața, minimalizând aspectele negative, în favoarea celor luminoase, fiindcă se încadrează cât se poate de clar între aceia care nu pot sau nu vor să filozofeze, așadar nu oferă pasaje întregi de desfătare culturală, ci surprinde, unul după altul, într-o avalanșă grăbită și mereu crescătoare, crâmpeie de viață, frânturi de relații, situații în sine care te aruncă, incontestabil, în reflecție.

Gândind retrospectiv, îmi dau seama că romanul e imposibil de categorisit în ceea ce privește posibilii destinatari. În el se pot regăsi și cei care caută cărți doar pe criteriul „cât mai multă acțiune”, dar la fel de bine și reflexivii, care caută înțelesuri ascunse în orice gest, simțind nevoia unor lecturi care se lasă mereu descoperite și „printre rânduri” nu doar ad litteram. Limbajul e indigest, pe alocuri, dar justificat, dacă e să  mă pronunț, fiindcă merge mână în mână cu tipul de personaj creionat. Așadar o eventuală „alergie” la o exprimare de genul ar putea deveni singurul impediment pentru a recomanda lectura oricui.

 

Vrei să câştigi această carte?

Află detalii AICI!

Scroll to Top