„Când lucrurile nu se întâmplă cum vrei tu, nu se rezolvă nici dacă disperi.” (p. 228)
Cât îți ia să te vindeci de o iubire eșuată? O săptămână? O lună? Un an? O viață? Chris Simion a găsit vindecarea în 40 de zile. Deși poate părea o glumă, de fapt, cartea aceasta inedită este o „rețetă” pentru oblojirea sufletului sfâșiat de absența iubirii. Mai mult, este o alegorie în care regăsim aceleași personaje din Ce ne spunem când nu ne vorbim: Zmeul Albastru și Floarea-Soarelui, aflate aici la finalul poveștii care trebuia să dureze o viață.
Neputincioasă, cu flori de cactus crescute în locul unde înainte sălășluia cel mai pur sentiment, Floarea-Soarelui caută ajutor pe calea rugăciunii. Dar pentru ca efectul cathartic să fie real, rugăciunea trebuie dublată de chinul fizic (reprezentat prin drumul extrem de anevoios până la o mănăstire ascunsă în munți, pe o zăpadă care trecea de genunchi: „Drumul spre spovedanie îți dă timpul de coborâre în tine. Întâlnirea cu păcatele tale nu poate să se întâmple oricum. Făceam cărare prin zăpada virgină și simțeam cum picură sânge din suflet” – p. 11).
Călugărul pe care îl întâlnește aici îi inspiră nu doar siguranța necesară destăinuirii sufletești, ci și o înțelepciune fără margini. Astfel, sfatul pe care i-l dă îl urmează fără împotrivire, acceptându-l ca unică soluție: „Înainte de orice decizie, ia-ți 40 de zile de rugăciune și post. Roagă-L pe Dumnezeu să te lumineze și să te învețe cum să scoți din tine acești 40 de cactuși care ți-au crescut și care ți-au făcut din suflet pământ. O să crezi că mori de durere, dar nu o să mori. O să ai senzația că ți-ai pierdut mințile, dar nu ți le-ai pierdut. O să auzi voci, dar sunt doar vocile sufletului tău. O să vezi chipuri, dar sunt doar măștile slăbiciunilor tale. O să vrei să te oprești după fiecare floare arsă, dar secretul tocmai aceste este: să nu te oprești. Cu cât va durea mai tare, fii fericită, cu atât iubești mai mult” (pp. 43-44).
De aici începe o curgere neîntreruptă de cugetări, aferente celor 40 de zile. Fiecare se dezvoltă dintr-un draft, scris cu bold, pe care ulterior Floarea-Soarelui îl transformă într-un mail către… [email protected]. Fără a putea urmări un fir epic închegat, gândurile Florii-Soarelui ies la lumină, uneori ca o tânguire lirică, alteori ca o analiză (aproape) lucidă. Fiecare zi în care își analizează sentimentele îi aduce o mică revelație:
„Viața este o multitudine de paltoane. Fiecare palton este o lecție. Dacă, atunci când paltonul s-a uzat și trebuie să-l schimbăm, ne încăpățânăm să-l păstrăm și să mergem mai departe cu el, este opțiunea noastră. Dar nu înseamnă că și învățăm ceva din asta.” (p. 161)
„Libertatea este condiția omului fericit. Nu poți fi fericit constrâns. Poți să te cunoști, poți să-ți testezi limitele, să vezi cât de necesare îți sunt, dar nu înseamnă fericire. Libertatea se pierde simplu. Rutina este un mod de a trăi în afara libertății. Libertatea este singurul lucru real pe care îl avem. Dacă pe ăsta îl pierdem, ce avem în loc?” (p. 164)
Finalul o surprinde pe Floarea-Soarelului în aceeași mănăstire, doar călugărul s-a schimbat. Cade într-un soi de vis (revelație?) în care apar Gabriel (După evanghelistul Luca, Gabriel ar fi anunțat atât nașterea lui Ioan Botezătorul, cât și a lui Iisus. De fiecare dată apare ca un mesager care aduce vești importante.), Barabas (cel grațiat de Pillat din Pont) și Mihail (În Noul Testament, Mihail conduce armatele lui Dumnezeu împotriva forțelor lui Satana în Cartea Apocalipsului, unde în timpul războiului din cer îl învinge pe Satana) din care se trezește fără a ști unde se află. Doar mâna caldă a părintelui Ciprian o aduce în prezent. El este cel care o ajută pe Floarea-Soarelui să se scuture de cactușii suferinței, să învingă durerea născută din minciună și trădare: „Există timp pentru toate și toate timpurile sunt ca să treci prin ele și să înveți. Există timpul pomului proaspăt plantat, timpul în care-i dă floarea, apoi timpul în care-i apar fructele, timpul în care se coc și timpul în care culegi. Nu ai cum să sari dintr-un timp în alt timp. N-ai avea vreme să te bucuri și să observi cât de importantă și frumoasă este fiecare etapă. Nu-ți grăbi sufletul. Ca să trăiești în adevăr trebuie să ai răbdare. Să fii pregătit. Altfel, la cea mai mică frică, te trezești iar în întuneric. Și, atunci, nu-ți mai răsar 40 de cactuși, ci 4000, pentru că a doua oară căderea în Iad e mult mai adâncă!” (p. 267)
Floarea-Soarelui a înțeles lecția suferinței. De acum poate respira cu ușurință, fără a mai simți nicio înțepătură la fiecare gură de aer trasă în piept. Cactușii au căzut, iar „în locul lor n-a mai rămas niciun fel de cicatrice, nicio urmă de cactus, ca și cum nu i-aș fi avut niciodată.” (p. 267)
O adevărată lecție de viață, un joc al introspecției și al (re)găsirii de sine, calea eliberării din ghearele suferinței provocate de iubirea neîmplinită este ceea ce ne oferă Chris Simion în 40 de zile.
Lectură plăcută!