Viața oamenilor simpli, anonimi și, aparent, anodini, este surprinsă în volumul Fugara cu aceeași măiestrie de care a dat dovadă autoarea și în celelalte volume citite până acum (Prea multă fericire, Dragă viață, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, notate în ordinea lecturii).
Alice Munro folosește și aici același stil neprețios (antipatic celor care caută în plăcerea lecturii o contopire a esteticului cu eticul), fără a dăuna, în vreun fel, bogatului fond ideatic. De fapt, ar fi cel puțin neobișnuit ca în gura oamenilor simpli să apară exprimări elaborate, personajele și-ar pierde puternic din autenticitate, or, tocmai senzația de viață care se desfășoară în „spectacolul” ei anodin este cea care dă valoare povestirilor.
Totuși, există o schimbare, față de celelalte volume citite, în ceea ce privește arta narativă. Dacă până acum povestirile erau, toate, istorisiri de sine stătătoare, de data aceasta Munro a legat acțiunea, astfel încât trei dintre ele urmăresc același destin. Este vorba despre Ocazie, Curând și Tăcere, care au în centru același personaj feminin, surprins, cu tușe exacte, de către un narator obiectiv, în drumul său de la tinerețe la maturitatea târzie. Trei povestiri cât o viață, o „dragă viață”, care nu ezită, defel, să o pună la grele încercări pe Juliet, protagonista lor: îndrăgostirea, urcușurile și coborâșurile unei relații, comunicarea sincopată cu propria mamă, condimentată cu tresăririle ultimei virilități ale tatălui, relația complicată, soldată cu dispariția (voită) a propriei fiice, precum și relația dureroasă cu propriul trecut, cu care încearcă să se împace: Așa se întâmplă. Pui lucrurile deoparte o vreme și, la câtva timp o dată, cauți altceva în debara și-ți aduci aminte și te gândești: „curând”. Și pe urmă lucrurile alea devin ceva ce stă, pur și simplu, acolo, în debara, și alte lucruri se aglomerează în fața celor din debara, deasupra lor, și, până la urmă, nu te mai gândești deloc la ce e înăuntru. (p. 109) Tertipul artistic folosit de autoare, identificabil în citatul de mai sus, este acela că prefigurează titlul povestirii următoare – Curând.
Și, aici, o urmărim tot pe Juliet, fosta studentă silitoare și incomod de inteligentă (fapt care pentru locuitorii orașului din care provine pare mai degrabă un neajuns: inteligența de felul celei pe care o dovedea ea nu era mai bine văzută decât ar fi fost, de pildă, un șchiopătat sau chiar un al șaselea deget de la mână…) (p. 72), care se întoarce acasă, într-o scurtă vizită, cu un copil din flori, fiindcă relația cu Eric, tatăl, nu era legalizată, fapt ce-i produce femeii un acces caraghios de beatitudine. (p. 133) Încălcarea normelor morale rigide ale comunității îi dă lui Juliet senzația de superioritate și de putere, provocând-o să se lanseze într-o tiradă cu preotul mamei sale, iar ulterior să conștientizez că atitudinea aceasta de contestare continuă (sau vehementă) nu-i produce nicio plăcere.
Ultima povestire din trilogie, Tăcere, deschide un arc temporal mai amplu, urmărind-o pe Juliet de-a lungul maturității. Fiica adolescentă, Penelope, trece printr-o criză spirituală, accentuată de dispariția tatălui și urmată de o fugă de acasă, fără a-i mai da mamei sale vreun semn. Așadar peste destinul lui Juliet se așterne tăcerea definitivă și deseori irespirabilă.
Spre deosebire de abordarea anterioară a operei lui Munro, în care am luat fiecare povestire în parte, de data aceasta mă voi opri din detalieri aici. Parte din povestiri le-am citit într-o perioadă neprielnică lecturii, astfel încât conștiința m-a îndemnat să le reiau, ca să nu le fac o nedreptate. Cred că relectura n-a făcut decât să-mi întărească prima percepție. Deși e aceeași Munro, n-am vibrat la ecoul lor așa cum am făcut în cazul celor trei prezentate mai sus. Nici povestirea care deschide volumul și dă numele cărții – Fugara – nu mi s-a părut a se ridica la nivelul celor cu același rol din operele precedente. Pasiune, Greșeli și Trucuri nu sunt povestiri slabe, aș face o mare nedreptate făcând o astfel de afirmație. Dar… îmi asum subiectivitatea receptării lor.
Din fericire „izbăvirea” a venit la final, printr-o povestire surprinzător de captivantă: Puteri. Ce m-a atras de la bun început a fost revenirea la naratorul personaj, cu focalizare internă (mi-era dor de senzația de complicitate cu personajul). Protagonista este Nancy, o tânără isteață cu toane teribiliste ce nu depășesc însă limita normalității adolescentine, fie ea și întârziată. Atitudinea ludică, în consonanță cu cea a eroinei sale, o face pe Munro să se joace și ea cu perspectivele, astfel încât, după o primă parte de relatare subiectivă, se trece la cea obiectivă. Pare o încercare de a o surprinde pe Nancy cât mai veridic, în cvasitotalitatea ei.
La final mi-am dat seama că tare mi-ar fi plăcut ca cele trei povestiri legate prin acțiune să fi fost subiectul unui roman. L-aș devora, cu siguranță, uitând de bunele maniere la „masă”. Însă autoarea pare doar să cocheteze cu ideea acestui gen, așa că optimista din mine așteaptă. Sevă creatoare se pare că mai există, din moment ce scriitoarea, retrasă din viața publică și literară, a declarat că încă o mai vizitează muzele.
Cu cine mă iau la „trânte” estetice după lectura a patru volume din Alice Munro? Aș vrea un schimb de idei cu un cititor cu adevărat profesionist, care a citit mare parte (toată?) din opera ei… Incredibil cât de multe frânturi de viață, gânduri, idei, atitudini reținute din cărțile canadienei îmi dau târcoale! Sunt insistente, insistente, se cer „scuipate” și redigerate. N-am fost o doamnă în exprimare? Păi nu v-am spus mai sus că n-am maniere?
P.S. Până primesc provocarea, mă pun, conștiincios, să reflectez pe marginea tuturor povestirilor citite. Se cere o concluzie asupra subiectului Alice Munro, fiindcă cititorul din mine vrea să treacă la o altă etapă, dar n-o poate îngropa, așa, cu una, cu două, pe cea prezentă, în uitare. Păi cine uită cu ușurință un Nobel?! Ți-a plăcut? Îi declari autorului dragoste eternă! Până apare altul, doar infidelitățile literare se iartă mai ușor, nu-i așa? Nu ți-a plăcut? Îl detești din toată ființa și suferi pentru toți autorii care ar fi putut să-l ia, dar n-au făcut-o! Dar de uitat nu uiți!