După ce ai citit Spuma zilelor a lui Boris Vian îți construiești în mod inevitabil un nivel de așteptare sub incidența căruia celelalte volume semnate de același autor par mai puțin reușite, dar nicidecum nu s-ar putea înscrie într-o formă de minorat artistic care să le diminueze valoarea. E și cazul micului volumului de față, intitulat Amintirea, care se află sub auspiciile aceluiași roman la care făceam referire, roman care pune în umbră orice altceva a scris Vian.
E vorba de un volum de proză, alcătuit din patru texte: Pompierii, Pensionarul, Amintirea și Poveste de adormit oamenii obișnuiți, dar din cauza faptului că autorul caută să inoveze mult la nivelul limbajului și declanșează niște mecanisme lingvistice cu deplină suveranitate în cadrul construcției narative, recomand ca cei care cunosc limba franceză să citească varianta în această limbă și nu traducerea, prin care se pierde mult din artificiile de limbaj la care face apel autorul. Dincolo de acest aspect, cartea e una care se citește ușor și activează o bună dispoziție prin absurdul unor situații, care sub aparența unei naturaleți copleșitoare și a unui umor generat din detașarea cu care sunt descrise, dezvăluie o realitate pe cât de gravă, pe atât de subtilă. Amintirea m-a încântat, dar nu aș pune-o în rândul lecturilor favorite deoarece nu m-a obligat la întrebări ulterioare, ci aș descrie-o mai degrabă ca o colecție de texte vaporoase, fără ornamente artistice frapante și care mizează mai mult pe situațiie șocante (Urcă din nou în vârful uriașei clădiri, se aruncă în gol, iar capul lui formă o mare meduză roșie pe pavajul lui Fifth Avenue.) care sunt tratate ca fiind firești și cu o degajare care îți impune la un moment dat să cazi tu însuți în capcana absurdului care poartă în structura sa intrinsecă o parte a definiției existenței umane. Boris Vian spune adevăruri apăsătoare într-o serie de glumițe (Dumnezeu nu folosește la nimic dacă îți este frică de oameni.) pe baza cărora se forjează scurtele narațiuni. Textele pline de șotii lingvistice surprind printr-o revărsare de detalii care în primă instanță par total insignifiante și ca făcând parte dintr-un ansamblu ludic menit să deruteze cititorul, dar vreau să cred că în spatele lor se află sensuri mai ample.
Fascinația acestor nuvele constă în forța cu care imaginația debordantă a lui Vian reușește să creeze o formulă artistică unică, de un rafinament care trădează o sensibilitate deosebită ce asamblează un umor aparent naiv, în realitate studiat, cu urmele tragismului omului mărunt, aruncat în prăpastia absurdului fără nicio rezolvare. Este remarcabilă fluiditatea fiecărei fraze, în care logica este sublimată aproape în totalitate, dar tot prin care se instaurează noi modalități de a fi, într-un univers descătușat de convenționalitate. Deși registrul în care scrie Boris Vian e unul marcat de sintagma consacrată de Stănescu: râsu’-plânsu’, autorul nu poate fi acuzat de vreun exces nici de o parte, nici de cealaltă. Crima comisă de un pensionar, sinuciderea, incendiul, toate astea sunt evenimente care nu zguduie lumea absolut deloc și nici nu întrerupe măcar pentru o clipă mersul lumii acesteia.
Bătrânul pensionar suflă în țeava revolverului și îl puse la loc în buzunar. Robert și Peinture, uluiți, se uitau la Lagrige și la băltoaca neagră de tot care se forma sub el, în dreptul mâinilor. Pensionarul își continuă drumul. La răscruce, o luă la stânga pe Bulevardul Marechal-Dumou.
Conchid prin recomandarea ca cei care n-au mai citit nimic de la acest autor supranumit și ’’copilul teribil al literaturii franceze’’, să nu înceapă cu acest volum pentru că s-ar putea să aibă o mică dezamăgire, deși cartea merită a fi citită pentru câteva clipe de delectare.