Deși cunoscut în special pentru biografia sa impresionantă ce stă sub semnul unei condamnări la moarte, ce persistă și azi ca urmare a unei fatwa emisă de guvernul iranian împotriva lui Salman Rushdie, celebrul autor a realizat un aport semnificativ în planul literaturii, mai ales pe linia realismului magic- o formulă narativă care atrage tot mai mulți cititori avizi după un gen literar guvernat de ambiguitate.
„Nu accept acuzația de blasfemie fiindcă, așa cum spune cineva în Versetele satanice, «unde nu există credință, nu există nici blasfemie».”
Născut în Bombay (asemenea protagonistului din Ultimul suspin al maurului, Moraes Zogoiby), astăzi Mumbai, pe 19 iunie, 1947, legat organic de romanul său arhicunoscut și mult controversat Versetele Satanice, care i-a adus faima, dar și oprobriul statelor musulmane, Salman Rushdie e un autor emblematic pentru ideea de pluri-identitate etnică, polivalență în sondarea dimensiunii sociale și culturale (aspecte pe care le discută și în colecția sa de eseuri Patrii imaginare), dar se poate face responsabil și de o trasare inedită a unor noi granițe culturale, în care paradoxul este permis și unde ciocnirea dintre civilizații este redată printr-un soi de stereoscopie ce nu se dezice totuși de instrumentele literaturii.
Dincolo de dimensiunea biografică insolită, care totuși a contribuit enorm la notorietatea lui Salman Rushdie, la lectura celor mai remarcabile romane ale sale: Copiii din miez de noapte, Versetele satanice, Ultimul suspin al maurului, Rușinea, Harun și marea de povești și multe altele, deoarece Rushdie nu înseamnă doar un moment de glorie, ci un întreg arsenal literar, observăm potențialul imens pe care îl dețin aceste capodopere. Și folosesc în mod conștient și asumat termenul de capodoperă când vorbesc despre Rushdie care lasă literaturii o operă vastă, nu doar din prisma cantității generoase de scriitură, ci și datorită edificării unui univers literar în care apar confluențe cu barocul (văzut în plan tipologic), permeabil pentru problematici de ordin socio-politic sau religios prin care se camuflează idei subversive ce fac deliciul celor pasionați de cultura indiană. Am pomenit ideea de baroc pentru că amploarea romanelor sale permit astfel de jocuri, de înclinare spre etajare și polifațetare a narației, o complexitate frapantă a poeticii acestora, în care realismul magic manipulează conștiința cititorilor puși în fața dificultății de a distinge, chiar la nivel senzorial, limitele realității și irealității, unde fantasticul își face loc în manieră intruzivă.
Pline de focuri de artificii, de răsuciri și răsturnări de situații, de alegorii dintre cele mai subtile, Rushdie se folosește de o poetică a efectelor care transformă marile sale romane în niște instrumente de vânătoare de cititori. Odată ce ai început lectura unei cărți precum Copiii din miez de noapte sau Ultimul suspin al maurului e foarte puțin probabil să poți face altceva până când nu ajungi la ultima pagină. Însă toate aceste efecte prin care se atrage atenția cititorilor fascinați de constelațiile imaginilor artistice și jocurile care generează o instabilitate care-ți zguduie trăirile, se conjugă cu valențe de semnificație în planul ideilor și al reflecției.
Felul în care scriitorul topește în monumentul narativ valențele de sens nu e perceptibil decât cititorilor inițiați și în ciuda popularității de care dau dovadă cărțile sale, nu se poate spune că e o literatură pe înțelesul oricui. Desigur că răspunde și sensibilității imediate a unora, însă trebuie mers dincolo de ceea ce se oferă la un prim nivel de lectură, unde ironia tronează, iar poveștile încapsulate în cărți au menirea de a dezvălui mari adevăruri despre o lume în care normele religioase nu mai au caracter imuabil și unde individul se redimensionează în raport cu acestea. Deși sună a blasfemie, ceea ce reușește Rushdie să obțină e o reproblematizare a unor realități incontestabile și intangibile, însă actul său temerar suferă grave consecințe. Dacă este el un eretic nu face obiectul discuțiilor noastre, ci trebuie văzut ansamblul operelor sale și ca un instrument de cunoaștere a unei alte culturi din prisma UNUI punct de vedere, care poate fi pus și el sub semnul întrebării. Însă e vorba de literatură, iar scriitorul profită din plin de lucrul acesta, permițându-și parodierea, deformarea sau chiar deturnarea istorei și prezentului social.
Toate aceste elemente pun fiecare câte o piatră la temelia romanelor extrem de captivante care îmbină o fabulație marcată de ecloziuni lirice cu reflecții despre o lume cu o geografie proprie, care lasă impresia de coerență și verosimilitate, în ciuda nespununerii ei la legile unanim acceptate. Cărțile lui Rushdie sunt spațiul cel mai prietenos de rotunjire a unor idei grave sub impresia unei autenticități paradoxale, în care fantezia se infiltrează treptat, inventând o realitate nouă, amețitoare, marcată de o cronologie derutantă, cu efecte căutate, dar perfect dozate, în care rupturile logice sunt acceptate fără rezervă, creând o vitalitate incredibilă.