Dan Lungu – În iad toate becurile sunt arse

Recenzie oferită de Alina Roiniță.
Alina este studentă la programul de master Studii avansate în lingvistică, având un domeniu larg de interese literare, teoretice, lingvistice. A mai scris pentru Azi Citesc un articol despre Nichita Stănescu, pe care îl puteți citi aici.

Orice individ are mai multe morți. Această idee precedă romanul lui Dan Lungu, În iad toate becurile sunt arse, din care reiese că aceste morți sunt mult mai dureroase decât cea adevărată.

„Oamenii au o singură viață, însă mai multe morți. Cel puțin așa e el. Fiecare moare de câte ori poate suporta chestia asta. Unii au ajuns chiar la zece bucăți. Cu cât mori mai des, cu atât ești mai viu. Cine nu mai e în stare să moară înseamnă că e mort de mult”.

Proiectat pe două planuri și având o serie de retrospecții, romanul îl prezintă pe Victor, protagonistul acestuia, care trăiește o viață complet nesatisfăcătoare. Delimitarea celor două planuri este destul de clară, printr-o alternanță a pasajelor scrise cu caractere drepte, care prezintă vârsta de maturitate a lui Victor și, mai cu seamă, drama pe care acesta o trăiește, și a pasajelor scrise cursiv, prin care se aduce în prim-plan, retrospectiv, o gașcă de adolescenți din care făcea parte și el, tocmai în perioada comunistă.

„Sufletul unui înger nu trăiește mai mult de douăzeci și unu sau douăzeci și doi de ani. Cei care nu mor la timp devin oameni. Unii oameni își amintesc în vis viața lor de înger și nu mai pot mânca. Pentru ei, toate tartinele din lume, cu dulceață de cireșe negre sau zarzăre, nu contează, au gust de rahat. […] Cei mai fericiți sunt cei care nu-și amintesc trecutul lor de înger. Pot mesteca orice, pot da bună ziua plini de solicitudine și se simt bine oriunde, oricând, cu oricine”.

Așa își poartă tristețea Victor, zi de zi, și aproape că ar muri dacă nu ar ști că mai are de câștigat câțiva bănuți și că încă mai are de îndeplinit tot soiul de activități care, deși nu-l satisfac în niciun fel, le practică zilnic, fiind mai degrabă o necesitate frustrantă.

În planul principal, destinul lui Victor se relevă a fi inert, degradat, având în vedere că, de-a lungul timpului, acesta a trecut prin mai multe morți: atunci când a terminat liceul, când a trebuit să se angajeze pentru a câștiga primul salariu, când a descoperit că soția lui, Veronica, adesea considerată „falsa Veronica”, se transformase într-o străină cu apucături religioase ș.a.m.d. Cuprins în această aură a frustrărilor, nemulțumit de condiția lui și, mai ales, de faptul că „oamenii îmbătrânesc în doi ani cât alții în douăzeci”, Victor rememorează momentele ireversibile ale trecutului, cu precădere, ale vârstei adolescenței, de care a rămas atașat întru totul: „Să te gândești mereu la trecut e ca și cum ai încerca să numeri până la zece pe o mână cu cinci degete. Puțini, foarte puțini sunt cei care se nasc cu opt, nouă sau zece degete la o singură mână și aceia nu trăiesc decât câteva zile”.

În cel de-al doilea plan este redată gașca de prieteni din liceu a lui Victor, porecliți pitoresc Bastârcă, Capalb, Fasolă, Paganel, Văru, Stupidu și Franzelă, cel din urmă însuși protagonistul nostru. Recurgând la un limbaj trivial, specific găștilor, Franzelă se identifică cu trecutul, trăind din plin scenele adolescentine pline de viață, fără prea multe griji, extravagante, concentrându-se asupra „dixtracției”, beției, sexului frumos și a altor aspecte și fapte care implicau tot soiul de farse. Gașca din liceu reprezenta viața de înger, acel mijloc de bucurie constantă. De pildă, și atunci când Franzelă mergea și stătea la cozi pentru a lua alimente, găsea un mijloc de distracție în aceasta, fiindcă unul mai făcea o boacănă și vărsa ceva, bârfele de la școală despre fete, despre profesori și despre petreceri erau nelipsite și mereu era un prilej de voie bună în jurul său.

Revenind în planul principal al romanului, Victor își trăiește în mod absolut sentimentul neputinței. Aducându-și aminte de frumoasa lui soție, care acum a devenit falsă și străină, trecând prin mai multe eșecuri profesionale, negăsindu-și locul niciunde, protagonistul trăiește în prezent prin iadul alb al iernii, în care de atâta alb era întuneric și care, ulterior, va deveni un iad în care toate becurile sunt arse. După ce scăpa din cochilia taxiului, Franzelă nu simțea nicio dare de inimă să meargă acasă să-și întâlnească soția, să se bucure de revederea de peste zi. Înverșunarea de a nu merge acasă se adâncise odată cu schimbarea Veronicăi, care nu mai era aceeași ființă pe care, la un moment dat, Franzelă o iubise. Acum era o străină care și-a înlocuit soțul cu un patruped blănos și strălucitor.

Maturizarea lui Victor după finalizarea liceului constituie un gol al dezamăgirii, al durerii și al eșecurilor, prin care hoinărește fără niciun scop, murind de câteva ori și supraviețuind numai prin prisma vremurilor de glorie de altădată: „După liceu, gașca s-a spart. Sunt ceva ani de atunci …
s-au cărăbănit care încotro. Din când în când, mai aud de unul, de altul […] nimic din ce s-a întâmplat în viața aia mișto de liceul ăla de doi bani nu vrea să se șteargă”.

Scroll to Top