Revin la Ileana Vulpescu precum fiul risipitor, plecat de acasă în căutarea altor roade, mai bogate, la tatăl său. Nu știu dacă e cea mai potrivită comparație, însă de la 18 ani, când am descoperit-o, prin fascinanta Artă a conversației, tânjesc cu nostalgie după acea stare de reverie, de rupere de realitate, de contopire cu firul poveștii, așa cum s-a întâmplat în cazul captivantei doctorițe Sânziana Hangan.
Este notoriu faptul că Ileana Vulpescu își găsește seva creatoare în lumea medicală. La fel stau lucrurile și în romanul De-amor, de-amar, de inimă albastră, care surprinde povestea unei doctorițe, Argentina Boboc, al cărei destin nu va ieși din granițele obișnuitului, fiindcă epoca în care se plasează acțiunea (perioada comunistă), nu permite acest lucru decât slugarnicilor săi colaboratori (sau, mai exact, turnători).
Organizat sub forma unui discurs al memoriei voluntare, care îndeamnă omul aflat în pragul senectuții să mediteze și să retrăiască momentele decisive ale trecerii pe acest pământ, romanul este unul cuceritor prin fluența povestirii, bogatele inserții de înțelepciune populară (Viața – cum zicea Maica – pentru unii e miere, pentru alții – fiere)(p. 10), lupta continuă a Adelinei (numele de drept al personajului, căci tatăl, atins de respirația lui Bacchus, uitase de Adelina până la notar și așa căpătase originalul nume Argentina) cu viața și prea puțin cu regimul, fiindcă refuză cu obstinație orice colaborare (deci și orice beneficii), alegând calea cea lungă și grea spre Meka-i personală.
Pretextul scrierii îl aflăm chiar din prima pagină: Pe măsură ce îmbătrânești îți vin în minte pe negândite întâmplări din trecut, fără nicio legătură cu vreun fapt al prezentului, care este și el trecutul de mâine. (p. 9)În intregime incipitul stă sub semnul reflexivității, fiindcă personajul narator meditează asupra unor teme grave și generale precum: timpul, condiția umană, frumusețea, fericirea:
Trecut și iară trecut, adesea plin de regrete și de-nvinuiri față de tine însuți, față de alții. Pentru unii poate că timpul lor e frumos, măcar pe-alocuri, dar nu știu să-i prețuiască frumusețea și mai întâi dacă știu ce-i aceea frumusețe. E atât de variată ideea despre frumusețe: unii prețuiesc numai bunurile materiale și satisfacțiile pe care ți le oferă ele, alții caută frumusețea în cât mai multă cunoaștere. După o viață de om, mă-ntreb dacă frumusețea este echivalentă cu fericirea. Nu e. Nimic nu este echivalent cu fericirea. În fața frumuseții poți să fii fericit, dar nu-i obligatoriu. Frumusețea, fie a naturii, fie a ființelor, fie a creațiilor acestora, mai mult te uimește. (p. 10)
Astfel ia naștere, sub ochii cititorului, un discurs subiectiv și confesiv, care te captivează instantaneu, amăgindu-te cu iluzia că totul este realitate. Trebuie amintit, însă, că deși vorbim despre o operă de ficțiune, epoca surprinsă, lupta pentru existență, nepotismele, nedreptățile constanteportretizează cu minuțiozitate și fidelitate o perioadă neagră a istoriei noastre. Născută în 1932, eroină înfruntă cu neclintire și stoicism obsedantul deceniu, traversând apoi întreaga perioadă comunistă. Din păcate nici postcomunismul nu-i aduce speranța unui trai mai ușor.
Prin viața ei vor trece oameni importanți, iar bărbații care îi vor marca destinul sunt, toți, dintre aceia pentru care sentimentele sincere și caracterul sunt mai importante decât ascensiunea socială, ilustrând o veche și înțeleaptă vorbă: Cine se aseamănă se adună, inclusiv în vremuri de restriște. Generalul, șeful Ortopediei, e talentatul doctor care o descoperă și o trimite la facultate, ajuntând-o cât poate, fiindcă vede în ea un profesionist fără pereche și nu poate accepta ca un asemenea om să rămân la statutul de infirmieră. Costi, doctorul cu care leagă o strânsă prietenie la spital, după ce fosta lui soție se sinucide, devine sufletul ei pereche în cel mai platonic sens. Doctorul Iuga, un alt profesionist, înflorește în inima ei prima dragoste, când deja era trecută de „floarea vârstei”, dar, fiind căsătorit, nu își asumă destinul femeii care dezbină familii. Iubirea sinceră i-o poartă însă până la moarte. Claude Comăneanu este singurul bărbat care intră în viața ei fără a avea legătură cu cu lumea doctorilor. El, un rafinat prin excelență, este cel care o introduce în lumea culturii, cultivându-i mai ales prețuirea față de pictură. Singurul care nu se ridică, prin caracter, la înălțimea așteptărilor ei este vărul Gabriel, de care s-a îndrăgostit în tinerețe și multă vreme n-a putut să scape de amintirea lui, așadar nici să se atașeze de un alt bărbat. Căsnicia lui cu o femei mai în vârstă, frumoasă, rafinată și inteligentăo vindecă însă de această fantasmă, fiindcă sufletul ei luminos se poate bucura atunci când vede că altul se simte fericit, chiar dacă ea rămâne neîmplinită din punctul de vedere al cuplului.
Destinul îi hărăzește o viață în afara căsătoriei, dar se împacă relativ ușor cu acest fapt (mai puțin părinții, care și-ar dori nepoți). La bătrânețe, relația cu Costi se sudează și mai puternic. După moartea Monei, soția lui, Adelina va deveni femeia-companie, alcătuind astfel un cuplu aparent obișnuit, pe care-i leagă doar prietenia sinceră și indestructibilă. În tinerețe, când Costi era bântuit de imaginea fostei soții, Adelina știe să-i aline suferința, cu înțelepciuniunea omului simplu, care-și asumă destinul: (Costi) Dac-ai avut vreodată insomnii, știi că oricum te-ai așeza în pat n-adormi. Așa mi-e mie sufletul acum. (Adelina) Spune-ți că tot ce ți s-a întâmplat face parte din destinul tău. Și are să-ți fie mai ușor. (p. 90)
De la tărancă simplă, care a cunoscut chinurile foametei, la elevă eminentă, apoi infirmieră și, în cele din urmă, cu mult sacrificiu și muncă epuizantă, Adelina ajunge medic radiolog, unul strălucit, care, din păcate, va avea astfel ocazia să depisteze prima bolile fatale ale celor dragi. Nu cred că este întâmplător domeniul ales, romanul însuși este o radiografie a sufletului unei femei din plămadă sănătoasă, puternică, dar și al unei societăți pline de cangrene, în care ea, femeia simplă de la țară, reușește să-și facă un cuib de liniște, de frumos, de armonie, izolându-se astfel de tot ce nu-i priește din afară, pentru a-și păstra detașarea și liniștea de care are nevoie ca să ducă o existență decentă acum, la bătrânețe.
Argentina (Adelina) Boboc rămâne portretul femeii cu suflet nepătat, un personaj carismatic și inteligent care a știut să atragă, în jurul ei, ca un magnet, numai oameni care să-i semene. Altminteri lunga-i plimbare prin viață i-ar fi fost mult înnegrită. E un exemplu de optimism și ironie amară, de modestie și inteligență tăioasă, sclipitoare. Un portret efigie, memorabil, care-ți intră definitiv în cele mai ascunse cotloane sufletești, din care nu vrei să o mai scoți vreodată. Un exemplu cât o viață…