Markus o observase pe Nathalie. Îi plăcea să o vadă mergând cu taioarele atingând mocheta. Ideea imaginii ei fantasmatice se lovea de imaginea ei reală. Ca toți ceilalți, știa prin ce trecuse. Cu toate acestea, văzuse numai ceea ce lăsa ea să se observe: o femeie stăpână pe sine și plină de hotărâre. Descoperind-o brusc într-un alt cadru, în care o vedea mai rar, a avut sentimentul că accede la fragilitatea ei. Într-o manieră infimă, este adevărat, Nathalie lăsa garda jos. Cu cât devenea mai relaxată, cu atât devenea mai evident adevăratul ei fel de a fi. Slăbiciunile ei, cele ale suferinței sale, apăreau, paradoxal, odată cu zâmbetele sale. Printr-un efect de pendul, Markus a început să capete un rol mai important, aproape protector. În fața ei se simțea amuzat și vioi, aproape viril. Ar fi dorit să trăiască toată viața cu energia acestor minute.
David Foenkinos este un scriitor francez de romane de dragoste care au fost traduse în treizeci și cinci de limbi și nu doar propuse, ci chiar câștigătoare, în mod repetat, a diferite premii literare. Cu alte cuvinte, pretențiile mi-au fost mari atunci când am descoperit Delicatețe pe rafturile virtuale ale Editurii Nemira, o carte micuță cu o copertă desprinsă dintr-o scenă de film. Pentru că, în 2011, autorul își ecranizează romanul, în rolurile principale prestând talentata actriță Audrey Tautou și mai puțin cunoscutul actor François Damiens.
Delicatețe m-a atras prin tragismul ce caracterizează povestea de viață a Nathaliei, sperând, până la ultima pagină, că totuși Foenkinos nu va cădea în capcana clișeelor și va face să merite tot efortul depus pentru a-și scrie cartea și de cei care s-au dat peste cap să o nominalizeze sau să o ecranizeze. Nu vreau să fiu foarte dură, însă nu consider că romanul face cât toți laurii primiți, ci dimpotrivă.
Primele pagini din carte descriu felul în care Nathalie l-a găsit pe cel care credea că e bărbatul vieții ei. Aparent, relația lor era perfectă. S-au cunoscut printr-unul din modurile ciudate care nu conduc decât la povești care durează o viață. Erau perfect compatibili, se înțelegeau din priviri, se citeau din gesturi, se regăseau pe ei înșiși în celălalt până în punctul în care se completau. Accidentul care i-a fost fatal lui François a venit într-un moment în care doar norișori pufoși și roz se arătau pe cerul universului lor. Probabil lui Foenkinos i-a plăcut tare mult felul în care a orchestrat totul, creând cu lux de amănunte relația perfectă doar pentru a o distruge câteva pagini mai încolo.
Ceea ce nu-mi place să regăsesc în lecturile mele este previzibilitatea. Fix de asta m-am lovit, însă, în continuare. Nathalie, distrusă, se autoizolează social, iar după ce realizează că nu singurătatea este cea care îi asigură cele trei mese pe zi se refugiază în muncă. Între scenele în care șeful ei își declară iubirea pentru ea și cele în care începe să apară Markus în poveste, subalternul care nu iese niciodată în evidență prin nimic, îmi auzeam gândurile urlând de-a dreptul: „Clișeu! Clișeu!”… Finalul, în care Markus își face, cu delicatețea din titlu, loc în viața Nathaliei, poate fi deja intuit.
Mă așteptam la o carte mai nuanțată de atât. Stilul scriitoricesc este corect, se citește repede, însă nu am avut timp să ajung cu adevărat la personaje. Ele abia sunt schițate, părând atât de distante, autorul neoferindu-mi ocazia de a mă atașa de ele. Iar acele paragrafe în care fie sunt versurile unei melodii cu data la care Nathalie a ascultat-o, fie acele exemple de numere de telefon dintr-un alt secol, fie diferite evenimente ce au avut loc la un moment dat în istorie, și care nu aveau nicio legătură relevantă cu povestea în sine, sunt niște alegeri foarte ciudate ale autorului, cărora eu nu le-am găsit sensul…
Romanul Delicatețe, de David Foenkinos, distins cu cele mai mari premii literare franceze și ecranizat în 2011, este unul dintre acele romane al căror succes e un adevărat mister pentru mine…