Albastru nemărginit, aproape transparent

Ryū Murakami scrie pe marginea dezabuzării, a consumului de droguri, a orgiilor, a tristeții și a singurătății.
În Albastru nemărginit, aproape transparent, Ryū Murakami descrie viața unor tineri dintr-un oraș aproape de o bază militară, o viață lipsită de direcție. Romanul se învârte în jurul lui Ryū, personaj principal, un tânăr cu o imaginație bogată, dependent de droguri (de la heroină, Nibrole, la haași și altele), cu înclinații artistice, în special înspre muzică; tânărul Ryū își duce existența alături de Reiko, Kei, Lilly, Moko, Yoshiyama și Okinawa, prieteni întru ale desfrâului, consumului de droguri, orgiilor organizate de „negroteii”, „cioroii” de la baza militară de lângă orașul în care aceștia își duc existența lipsită de sens.

E un roman intens, în care fraza scurtă alternează cu fluxul discursiv al lui Ryū, în care acesta își expune modul de a vedea lucrurile, felul în care se raportează la oameni, la viață, la obiecte și lucruri:

„Case și câmpuri se apropie, apoi rămân din nou în urmă. Priveliștile astea se amestecă cu ce ai în cap. Oamenii care așteaptă autobuzul pe marginea drumului, un bețiv în costum care se împleticește, o bătrână care trage un căruț plin cu mandarine, grădinile cu flori, porturile, centralele electrice, toate îți apar în fața ochilor și dispar din nou imediat, așa că se amestecă cu ce aveai în cap înainte, înțelegi? Filtrul de la aparatul de fotografiat și grădinile de flori și centralele devin una. Așa că eu amestec în minte lucrurile pe care le văd și pe care vreau să le gândesc, vise și cărți citite, amintiri, le caut îndelung și, cum să-ți zic, ca o poză, îmi construiesc un spectacol ca o fotografie-suvenir”. (p. 91)

Un roman intens deoarece acțiunea este împletită cu bucăți și părți în care cei tineri și frumoși merg la concert, merg cu metroul spre casă, se droghează într-un bar, stau pe acoperișul locuinței unuia dintre personaje etc., iar Ryū Murakami descrie fără a ocoli vreun detaliu orgia sexuală organizată la bairamul de soldații din baza militară, consumul de droguri și toate celelalte nu sunt folosite cu caracter moral sau de conduită, ci pentru a descrie singurătatea în care fiecare personaj trăiește, singurătatea de neînțeles și insuportabilă care îi întovărășește pe aceștia.

În același timp, Murakami reușește să redea unele scene impregnate de un lirism sui generis, care nu face decât să îmbogățească experiența senzorială – tot romanul e bazat pe senzații: „De undeva curgea un fir de ulei, ca un curcubeu, despărțit de trupurile noastre” (p. 107). Sau (secvența cheie, s-ar putea zice):

„Colorat de aerul zorilor, ciobul, care încă mai avea urme de sânge pe margine, era aproape transparent.
Era un albastru nemărginit, aproape transparent. M-am ridicat și, îndreptându-mă către casă, mi-am zis că vreau să devin ca bucata de sticlă. Că vreau să se reflecte în mine unduirea lină și albă. Că vreau să arăt și celorlalți acea curbă blândă.
Marginea cerului s-a albit și imediat ciobul s-a opacizat”. (p. 191)

Un alt lucru ce frapează este cinemacitatea textului, asta datorită faptului că alternând secvențele și fiind în mare parte descrieri îmbinate cu dialog, ele devin pregnante și de efect (poignant) în imaginația lectorului, pe măsură ce citești și pe măsură ce te acomodezi cu duritatea secvențelor descriptive (orgia, sexul anal, penetrările simultane între mai mulți parteneri sexuali) sau bătăile dintre indivizi (la concert sau pe acoperișul locuinței), sau chiar senzațiile pe care Ryū le simte (trăiește) încă din primele pagini ale romanului – toate astea duc înspre o dimensiune, să-i zicem așa, a catharsisului, deoarece, invariabil, acest abuz de droguri este un surogat pentru senzația aceea de nemărginire a albastrului nemărginit, aproape transparent – o idee pe care Murakami o plasează la finele romanului, după ce cititorul trece prin aceleași etape progresive ale căderii într-un abis psihosomatic indus de personajul Ryū.

Un lucru interesant îl reprezintă Epilogul – Scrisoare către Lilly, în care Ryū (Murakami) îi scrie o scrisoare lui Lilly în care îi spune că dacă citește această carte să îl contacteze imediat. Aici avem de a face cu un (fals) metatext/ paratext, în care cele două persoane (personae) se suprapun, formând un pliu din care cititorul poate lua ce dorește: dimensiunea biografică (referențialul) sau cea metatextuală (în care Murakami se joacă cu dimensiunile textuale).

Poate e trăsătura forte a romanului. Nu rămâne decât ca voi să citiți și să judecați dacă într-adevăr senzațiile duc înspre o catalizare și o catharsiszare a individului la final (de epilog). Lectură plăcută.

Scroll to Top