Alexandru Maria și Omul metodă – un jurnal

Alexandru Maria - Omul metodaTitlu: Omul metodă
Autor: Alexandru Maria
Editura: Convorbiri literare
Anul: 2012
Pagini: 50

Avem în față volumul de debut al lui Alexandru Maria,  Omul metodă, distins cu premiul editurii Convorbiri literare în cadrul festivalului Porni Luceafărul… 2011.

    Volumul se deschide cu un moto din Albert Camus (Neînțelegerea), un moto care este (un fel de) cheie de lectură: „Și nimeni nu o să găsească aici liniște sau căldură”. Dincolo de acest moto, suntem puși în fața unui (fel de) paradox, fiindcă există înțelegere și căldură, iată:

câțiva copii zburătăcesc vrăbii zgribulite, zboară pe unde apucă, cele mai multe în sus – copiii țintesc bine, ele se ascund în crengile copacilor morți, în spatele celor ce văruie pereții blocurilor în roz, în spatele fumului de tutun acoperind soarele, și cad și mor.

(…)

eu doar mă uit – astăzi este ziua oamenilor.

(Omul metodă, p. 9)

    Dacă ar fi să spun ceva straniu, aș spune că există un dialog între pseudopersonajul (tradiționalul eu liric) Om metodă și personajul personaj (instanța lirică) Alexandru Maria, fiindcă

orice aș face, omul metodă mă va urmări mereu, cu o țigară în colțul gurii,

și îmi va spune că este numai vina mea

(această întreagă destăinuire, aceste scurte poeroze, eu, fata fără nume, voi, totul, dar totul),

iar eu voi ști că el are dreptate

(op. cit., p. 45)

     Dincolo de toate aceste cuvinte, de măștile și de alonja cu care își mișcă brațele omul metodă, exisă un dialog între cei doi, locurile fiind interșanjabile, omul metodă devenind Alexandru Maria, iar Alexandru Maria devenind omul metodă, pentru că

de obicei, omul metodă se îmbăia o dată pe zi, la lumina lumânărilor (se ducea foarte des la biserică, acesta era modul lui de a fi ironic). stingea toate becurile, se dezbrăca până la piele, (savura fiecare despărțire de peticele de haină), aprindea – cu grijă – lumânările. plăcerea asta de a simți lumina bocită de cine știe ce doamnă cuvioasă, voluptatea de a fi înconjurat de mirosul priveghiului, senzația fotonilor sfințiți lovindu-se de fiecare părticică nerușinată a corpului,

rula un joint, tacticos , ca și cum asta ar fi făcut toată viața (asta a făcut, de fapt, toată viața),

din când în când se îneca, scotea mâinile aburinde pe marginea căzii, și aburii, și fumul, și lumina lumânărilor,

cât de frumoase erau toate astea.

(op. cit., p. 44)

     Vedem că Alexandru Maria vorbește despre Omul Metodă (sau invers, omul metodă vorbește despre omul metodă, o impersonalizare, discurs la persoana a III-a, intenția de obiectivitate, de veridicitate a discursului liric), cel care se îmbăiază, cel care ironizează conceptul de biserică, și, de aici, conceptul de credință, dar există și momente în volum în care instanța Omul metodă vorbește despre Alexandru Maria, adevăratul personaj în acest hățiș de imagini  à la Gellu Naum, cel care scrie:

                                 (…)

 timpurile s-au încâlcit

eu stau pe o piatră albastră și mă uit în fața mea
în timpurile încâlcite
și vine un timp psihedelic iar restul e numai
diafana insectă de aur albastru-verde triunghiulară
care încearcă să-mi comunice cuvintele sale

                                  (…)

 Eftihia

 Sau:

Un sedentar privește printr-o fereastră mică
mă vede cum fumez sau cum gonesc cu trestia un șarpe
băiat sau fată are sâni de o valoare incredibilă
ar vrea să mă insulte mai crede în prestigii
șarpele a fugit sau ne supraveghează
de fapt își scutură solzii peste toată poeticăria noastră

Aș zice că eliberez uraganul

    Dar acestea sunt instanțele Alexandru Maria – Omul metodă; există, însă, și instanțe ambigue, în care instanța lirică nu este clar definită, ar putea fi atât Omul metodă, conștiința-umbră a lui Alexandru Maria, sau pur și simplu Alexandru Maria scriind în paginile unui jurnal plin de poeroze, cum este poemul (fără titlu) ea, în care vedem frumusețea femeii, am putea spune că este un poem de dragoste, în care finalul este unul ironic, în care ironia este dragostea, sau dragostea este ironia, fiindcă înainte de ea este o leoaică ce mănâncă lumea, ca în jur să fie liniște, ca în acea liniște să rămână doar ei doi, el și ea, omul și animalul, animalul (iubirea, sau animalicul, instinctualul) și omul (rațiunea, conștiența, logica):

ea

stătea în sufragerie în centru în fund.

eu

stăteam în sufragerie în centru culcat.

ei

ea își privea unghiile picioarelor, că doar atât vedea,

eu îi priveam tălpile picioarelor, că doar atât puteam

și unghiile ei erau verzi și aveau vene verzi,

iar tălpile îi erau de piele.

ei

și s-a uitat în sus, la lustră, îi vedeam tălpile și aerul până la ele,

ei

ea a început să se rotească, să se ridice femeie,

să se așeze sus,

eu o priveam înălțându-se și micșorându-se

în lumină.

e

nu mai contează.

(op. cit., p. 38)

    Toate acestea, toate poemele sunt ba un strigăt de disperare, sau o șoaptă spusă ca o taină, șoptită femeii, suntem amândoi în tren, plecăm pentru prima dată din oraș. stăm amândoi lângă geam, față în față, în noi se văd soarele, cerul, copacii (unul are o scorbură, în ea două bufnițe fac dragoste, firește că noi nu le vedem), șoselele, restul. ascultăm muzică, vorbim lucruri nu prea importante. din când în când ne aplecăm unul spre celălalt. (p. 30)

    Pentru Alexandru Maria, totul este firesc, curge din toate în toate, scaunul care nu e scaun, femeia cu batic USA, care-l prinde ușor de umeri, femeia-leoaică ce iese din cap într-un cap cuprins de flăcări, eternitatea, voi toți veți muri, și numai eu voi fi veșnic, repetat de două ori, ca pentru a îi face pe oameni să înțeleagă acest fapt, un fapt ce nu se va schimba, pielea, furnicile și acest univers al imaginarului, pentru că imaginile, am zis, curg una din cealaltă, firesc, fără alte artificii și improvizări; pentru Alexandru Maria, femeia este salvarea, izbăvirea, este cea cu care discută lucruri deloc importante, lucruri firești, dar discută, pentru el, femeia este atât mamă, cât și iubită, este femeia cu batic USA și leoaica, fusta albastră găsită pe trepte, drum care transcende, drum care accede, iar pentru el, este de-ajuns.

    Poezia, pentru Alexandru Maria, este lumea în sine, luată intrinsec, „de la cărăbușul fără un picior și carapace ruptă până la pasărea măiastră care nu există, (…), de la cascada îngerului și până la apa căzătoare în veceu”, adică numai lucrurile mici, care scapă privirii neofiților, celor ce nu se simt niciodată poeți, nu „se simt niciodată fiind ființă” (p. 13), un adevărat crez poetic, o ars poetica sui generis, pentru că el simte până și ființele firave zdrobite de roțile autobuzului, cum va spune undeva în paginile  jurnalului său.

    Un alt fapt frapant este cel că poemele nu pot fi prinse într-un concept anume, sunt atât de ermetizate, încât nu le poți pune pe seama vreunei trăiri reale, însuși autorul Alexandru Maria fiind o mască, o imago a autorului real, ceea ce face receptivitatea textelor, uneori, destul de dificilă, dar, consider, tocmai aceasta este marca unui text reușit, firescul, naturalețea cu care se oferă cititorilor, cât și eschiva, păcălirea cititorului tocmai în momentul în care acesta crede că a deslușit sensul de adâncime al textului, în fond filosofia poeziilor lui Alexandru Maria este o notă de subsol, deci ar trebui să căutăm în notele de subsol, și, consider, ca dinainte de a citi poeziile lui Alexandru Maria, să aflăm influențele acestuia, pentru că influențe poetice sunt, una dintre ele fiind Gellu Naum, dar putem să-i numim și pe Kafka (prozator care are, cu toate acestea, imagini poetice de-a dreptul în proza sa), pe Rainer Maria Rilke, Cartea imaginilor, chiar și Bukowski, cu al său om din denver sau:

„poemele tale despre femei vor rezista
50 de ani după ce gagicile vor fi dispărut”
îmi zice editorul la telefon

dragă editorule:
se pare că gagicile
deja au dispărut.

înțeleg ce vrei să spui

dar dă-mi o femeie vie
în seara asta
una care să pășească pe podea
înspre mine

și poți să-mi iei toate poemele
alea bune
alea proaste
și tot ce-o să scriu.

înțeleg ce vrei să spui

tu înțelegi ce vreau eu să spun?

(diseară, traducere de dan sociu)

    și multe alte influențe, iar de-abia după ce reușești să ghicești care sunt influențele imaginarului Alexandru Maria, care-l creează pe imaginarul Om metodă, de-abia atunci poți purcede la lecturarea volumului (foarte bun, de altfel) de debut al autorului.

    Lectură plăcută!

Scroll to Top