Ce ne spunem când nu ne vorbim

Uneori cuvintele nu trebuie să existe, căci, dacă există, strică. Uneori vorbești fără cuvinte. Uneori, cuvintele rănesc pentru că se revoltă. Uneori, cuvintele trebuie să tacă, să facă liniște și să asculte cum vorbește tăcerea.

Chris Simion s-a născut pe 20 august 1977, în București. A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” în 2005. În 2002, a înființat Compania de Teatru D’AYA împreună cu scriitorul francez Pascal Bruckner. A început să scrie încă de la vârsta de 17 ani, însă cel mai cunoscut roman al său este Ce ne spunem când nu ne vorbim.

Nu de puține ori titlul unei cărți ne atrage chiar mai mult decât subiectul acesteia. În cazul de față, autoarea a știut foarte bine cum să găsească un titlu adecvat cărții și, în același timp, unul ce incită și instigă la lecturarea ei. Eu, trebuie să recunosc, am fost atrasă cel mai mult de titlu, și nu atât de subiect, care, la prima vedere, mi s-a părut cam clișeic.

Pe scurt, este vorba de o fată ce primește vestea că are cancer, diagnostic ce o face să uite de tot și să plece în lume, să se ascundă. Își părăsește familia, prietenii și iubitul, cu care corespondează totuși prin e-mail, dar căruia nu i se confesează cu privire la boala ei, adică nu îi spune adevăratul motiv pentru care a plecat. Floarea Soarelui și Zmeul Albastru (pseudonimele sub care se desfășoară conversația) formează un cuplu atipic, ciudat, cu alte cuvinte, un cuplu de roman.

Personajele nu sunt caracterizate direct, ci indirect, prin ceea ce spun și gândesc; fiecare dintre cei doi are un caracter contradictoriu, sunt ba îndrăgostiți nebunește, ba își spun că se urăsc, se îndepărtează unul de celălalt pentru a reveni înapoi cu mai multă dragoste, vorbesc despre puterea divinității, dar în același timp caută semne ce o reneagă, iar astea sunt doar câteva exemple. Mă întreb dacă am citit cartea asta în propriu-mi mod sau dacă chiar așa a fost menită să fie citită. Cred că autoarea a folosit pretextul conversației lor pentru a-și așeza pe hârtie anumite gânduri și cugetări, iar ca să fiu sinceră, dulcegăriile dintre cei doi m-au lăsat rece, ceea ce mi-a plăcut însă a fost modul în care ei văd anumite aspecte ale vieții.

Mi-a plăcut foarte mult cum este percepută religia și noțiunea de divinitate, meditațiile aproape filosofice, aș spune, în legătură cu căutarea sinelui și modul în care poți ajunge la el (așa cum naratoarea le vede, bineînțeles). Moartea, căutarea iubirii, dar și prezentarea acesteia drept un lucru destul de relativ ce ține de percepția fiecăruia, sunt, de asemenea, teme predominante în roman. Pe scurt, este abordat cam tot ce ține de partea spirituală a ființei: credință, iubire, viață, moarte (laitmotivul romanului), căutarea sinelui.

Firul epic este unul ce curge ușor, limbajul este simplu (dar te atinge) și, așa cum este de așteptat, cartea se citește repede. Citatele sunt la tot pasul, de aceea toată cartea mi-i subliniată, iar aici sunt câteva dintre ele:

Suntem îndrăgostiți pentru că nu ne cunoaștem. Dacă am ști ce urmează după aceea, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta […]. Noi vrem însă cu orice preț să terminăm cât mai repede cu misterul, crezând că după aceea, în baia de lapte ce urmează, descoperim eternitatea.

Dacă plângi pentru că soarele a dispărut din viața ta, nu crezi că nu o să te mai poți bucura de stele?

Ideea de nonexistență ne sperie cel mai mult și așa se naște credința, așa se nasc credințele!

Trebuie să ai curajul să-ți dai seama că adevărul tău subiectiv este de foarte multe ori un adevăr fals.

Finalul cărții te dă ușor peste cap, cel puțin pentru mine nu a fost nici pe departe ceea ce mă aşteptasem. Cred că totul în această carte, dincolo de a fi metaforic, este interpretabil, iar multiplele teme atrag și se mulează pe diferite tipologii de oameni. După citirea cărții însă, așa cum spune autoarea, rămâne doar zborul fiecărui cititor.

Lectură plăcută!

Scroll to Top