Dialogul dintre Care Santos și Mircea Cărtărescu

Sunt, parcă, tot mai rare momentele în care ajungi sub fascinația indusă de un bun povestitor. Mă refer la acea fascinație vie a copilului când i se dă pentru prima oară posibilitatea mirării atunci când ascultă un vârsnic și, în lipsă de o experiență proprie, va lua drept real împletirea aceea de fantezie și adevăr.
Cu greu ne mai putem traduce trăirea de atunci fără să ne simțim stânjeniți, de parcă îmbrăcăm un costum prea strâmt pentru ce am devenit. Cu toate acestea, mi-a fost dat să-mi amintesc de acea plăcere nevinovată și să simt din nou nepăsarea față de trecerea timpului odată cu prezența mea în sala în care a avut loc dialogul dintre Care Santos și Mircea Cărtărescu. Ceea ce o să încerc, așadar, în continuare este să reproduc momentele vii din acea seară.

Scriitoarea catalană, întrebată fiind de ce a început să scrie de la opt ani, a povestit cum motivul principal a fost plictiseala – născându-se al treilea copil al familiei, într-un oraș mic, trăia cu senzația că toate lucrurile interesante au și fost făcute de părinții și frații ei. Prin urmare, ajunge o cititoare avidă, în special a romanticilor, fapt ce aduce oroarea părinților ei: ambii sunt pasionați de carte, (mama ei având o înclinație către lucrările de specialitate, pe când tatăl ei prefera mai mult literatura și filosofia) însă romanticii li se păreau a fi mult prea exagerați pentru fiica lor. De aici un conclict simpatic între o fetiță care în sfârșit și-a găsit evadarea dintr-o cotidianitate monotonă  și niște părinți îngrijorați pentru urmările ce le vor avea aventurile și fantomele asupra ei. Poate de aici înțelegem afirmația ei că fantomă este cel mai important cuvânt din literatura ei.

Situația se ameliorează în momentul în care, dând peste diferite trimiteri la Crimă și pedeapsă, se decide s-o citească. Însă, cum nu se găsea în biblioteca familiei, se duce la biblioteca orașului. Acolo însă nu este luată în serios de către bibliotecare. Nevoită să-și calce peste orgoliu, îl roagă pe tatăl ei s-o însoțească pentru a face totuși rost de carte. Spre surprinderea ei, acesta nu numai că îi aprobă alegerea dar vorbește cu bibliotecara ca de-acum încolo să-i dea fiicei sale orice carte va cere.

Un alt moment ce merită a fi amintit sunt primele experiențe în ale scrisului pe care le-au avut cei doi protagoniști ale dialogului, pe la 8-10 ani. Care Santos își amintește cum poveștile ei erau despre călătorii, și o mare problemă o reprezenta modul în care personajele ei le făceau: să meargă cu automobilul? Mult prea comun. Să meargă cu trăsura? Dar de câți cai ai nevoie ca să poată fi trasă trăsura? Cum îi înhami? Ce le spui ca să se oprească? Ajungând ca, în cele din urmă, personajele ei să meargă pe jos. Pe de altă parte, Mircea Cărtărescu povestea ceva asemănător. Personajul lui, Jim, ajunge într-o pădure, unde dă peste o colibă. Dar aici s-a împotmolit, fiindcă nu știa cum să înceapă descrierea ei. După ceva bătaie de cap, se decide să rezolve problema astfel: ,,Jim ajunge la o colibă și ea arăta așa – [desenează ceea ce credea că e o colibă]”.
De asemenea, cei doi au vorbit despre primii lor cititori. Dacă mama Carei Santos, la început, îi făcea corecturi de gramatică și apoi îi sugera să nu exagereze atât în povestirile ei, Mircea Cărtărescu are amintiri mai neplăcute despre acest subiect. Pe la începutul liceului, când acesta avea primele încercări de a scrie poezie, își lasă nesupravegheate ciornele, peste care dau părinții lui. La cină, tatăl său se amuză pe seama versurilor ce trădau teme precum nebunia și moartea. Începând de atunci, își ascundea ce scria, nu destul de bine, scena mai repetându-se de câteva ori. Lucrurile se schimbă însă în momentul în care primește primii bani pe ceea ce scrie, lăsându-și părinții uimiți că se putea câștiga ceva din ceea ce li se părea lor ca fiind niște aberații. De atunci, de fiecare dată când mai publica ceva, mama lui făcea gestul distinctiv de a-și freca degetul mare de degetul mijlociu întrebând dacă n-a mai ieșit ceva și de data aceea.

Dar momentele mai importante din viața lor a fost atunci când și-au prezentat lucrările altor oameni. Care Santos povestea despre profesorul ei de literatură, ce în momentul în care i-a cerut opinia despre ceva scris de ea, spre surprinderea ei, nu i-a dat un răspuns decât a doua zi. Pe lângă niște corecturi, acesta i-a subliniat pasajele care i-au plăcut într-atât încât l-au făcut să uite că este profesorul ei. Mircea Cărtărescu, pe de altă parte, este recunoscător pentru Cenaclul pe care l-a frecventat între vârsta de 20 și 30 de ani. Aici, după descrierea lui, critica acerbă și directă l-au format. Un episod crucial din cariera sa de scriitor a fost atunci când a citit pentru prima oară în cadrul acestui Cenaclu, o poezie intitulându-se Căderea. Pentru el, era un moment decisiv. Dacă n-ar fi primit vreo confirmare să continue ar fi renunțat. Dar poezia lui este remarcată de Nicolae Manolescu și apoi urmează să crească sub îndrumarea lui.
La final, mai relatez una din primele amintiri ale Carei Santos legate de scris. Pe când era mică vede un film, Femei, în care va găsi primul ei model de cum ar trebui să arate o scriitoare. Personajul respectiv primește la un moment dat sfatul de a nu scrie despre ceea ce a nu trăit, detaliu reținut de ea în timp ce se uita la film.

Și, fiindcă tot vorbim despre scriitori, vă anunțăm că, în curând, vă vom spune cum a fost la lansarea volumului de Versuri ale lui M. Ivănescu la Humanitas.

foto: adevarul.ro

Scroll to Top