Foamea – Knut Hamsun

Nu sunt decât câteva nimicuri, un fleac, cam tot ce mai am pe lumea asta.

 

Foamea e o carte pe care am simțit nevoia să o recitesc, și nu pentru o reîmprospătare a memoriei, ci mai degrabă pentru experiența emoțională inedită la care ești supus în mod inevitabil lecturând-o.

Subiectul cărții este unul simplu, și celor cât de cât plimbați prin literatura universală le e ușor să identifice în personajul narator un Martin Eden chinuit de aceeași dramă a refuzului permanent din partea redacțiilor. Ambiția, perseverența aflată sub zodia obsesiei, condiția pauperă, amanetarea lucrurilor personale, toate acestea apropie cele două personaje într-un mod frapant, sintetizând o ecuație a valorilor umane în care elementul care  dinamizează destinul uman e unul de natură pragmatică. E cazul unui intelectual, exponentul unei clase sociale oprimate, dezumanizat de condiția mizeră în care se află. Se produce o involuție de la statutul presupus demn al omului spre o conștiință dominată de instincte. Senzorialul intervine și impune o nouă ordine interioară, traseul se reformulează dinspre aparență spre esență, însă această atitudine nu rămâne neamendată de conștiința anemică a personajului. Aspirațiile înalte se pierd treptat sub incidența inexorabilă a foamei caustice care macină omul interior mai mult decât pe cel material, dar există momente în care sunt recuperate. Așa încât cititorul experimentează un roller coaster al emoțiilor în fața personajului – de la compasiune la repulsie, de la admirație la dezamăgire.

Naratorul intradiegetic e torturat de propria transformare, de propriile tendințe și gesturi, blamându-și drastic devenirea. Refuză inițial să capituleze în fața propriei condiții, însă existența, sau, poate, acea față a sa pe care nu o cunoștea până atunci, îi impune o altă direcție. Una în care se vede nevoit să renunțe la valorile morale sub impulsul supraviețuirii, una racordată la nevoile primare și nu cele de ordin intelectual. Foamea ajunge astfel realitatea dominantă a individului, ca o stare obsedantă ce se materializează acaparând întreaga ființă: „(…) când eram nevoit să rabd de foame un timp mai îndelungat, creierul mi se scurgea în craniu, lăsându-l gol”. Cititorul se lovește de realitatea dură că omul nu se poate hrăni cu artă, cultură sau literatură. Omul e supus legilor naturii ca oricare altă ființă, se viciază, oscilează între două etaje ontice. De la primele pagini care surprind personajul „dezgustat de figura femeii” cu un singur dinte care se afla pe punctul de a-și satisface nevoia instinctuală a alimentației la „nerușinata poftă de mâncare” care îl guvernează în final, sentimentele induse sau chiar impuse sunt contradictorii. Privim evoluția personajului, una firească de altfel, cu scepticism și duritate pentru că nu avem timp să interiorizăm trecerea acestuia prin propria existență în cele nici două sute de pagini. El nu poate fi condamnat pentru niciun păcat inavuabil, donează unei femei banii obținuți fără muncă, este chinuit de propriile acțiuni, și totuși nu rămâne nepedepsit în conștiința cititorului. Asta pentru că, poate, nimeni nu citește cartea pe stomacul gol.

Foamea e un test al forței de empatizare, e o dramă a omului mărunt, imperativul de a ne apleca atenția asupra unei categorii de oameni care se văd obligați să își abandoneze idealurile văduviți de orice altă alternativă. E o carte care surprinde într-o manieră sensibilă, dar fără ornamente redundante, o realitate cu reverberații adânci în vremurile noastre.

Scroll to Top