Poezia portugheză postbelică și contemporană I

Despre poezia portugheză nu se știu prea multe lucruri, eu, unul, cel puțin recunosc, nu știu prea multe. În afară de Pessoa, niscai Drummond de Andrade (care este brazilian), nu am auzit de vreun altul, decât vag și nu am citit decât ceea ce am prins (în traducere, firește).

Ideea unei noi categorii de articole mi-a venit într-o zi când, vorbind cu Iustinian, am zis că ar fi cazul să încercăm să venim cu ceva nou, acest nou este reprezentat de o serie de articole scrise de poeți (și nu numai) despre un subiect de importanță (pentru ei, dar, sunt convins, și pentru noi, ceilalți). Așadar, primul dintre scriitorii care sparge gheața este Yigru Zeltil, cunoscut în mediile literare de pe la noi și, în mod cert, pe Facebook, unde are o activitate susținută, și și pe blogul său, unde publică recenzii de carte, poezii (ale sale, ale altora), și multe alte articole pe cât de interesante, pe atât de bine argumentate.

I-am propus, el a acceptat, rezultatul îl vedeți și voi. Cât despre Yigru, tot ce pot spune, atât cât pot spune, este că studiază româna-portugheza la Universitatea Ovidius din Constanța, are un volum de poezii (cacao, ed. Tracus Arte, 2012) publicat pe hârtie, plus alte cărți „publicate pe internet”. Un meloman incurabil, un iubitor de pictură desăvârșit, la curent cu mai tot ce se întâmplă în acest vast compartiment al cum-vreți-să-i-spuneți-artă.

Lectură plăcută.

*

Poezia portugheză postbelică și actuală. O panoramă (partea 1)

de Yigru Zeltil

(M-am hotărât să învăț limba portugheză datorită lui Fernando Pessoa. Greșesc când spun asta: mai întâi au fost câteva formații de tropicália și de trip-hop, apoi niște amici brazilieni cunoscuți pe Internet. Apoi aș minți mais uma vez (chiar Pessoa spune că „poetul e un prefăcut”…) dacă aș spune că poemele stranii (ca gustul unei guava) ale heteronimilor lui Pessoa (deja traduși de Dinu Flămând) m-au convins să trec cu ușurință peste greutățile limbii lui Camões și a unor fotbaliști deja mitici… dar pofta vine mâncând! …Trei ani mai târziu, iată-mă în încercarea curioasă de a descrie (de la distanță și cu sursele cele mai la îndemână, dar, totuși, cu lux de detalii) ce s-a mai întâmplat pe malul Atlanticului după Pessoa… Poezia de limbă portugheză mai are câteva laturi (dintre care cea braziliană, începând cu anii ’50, a devenit poate cea mai activă), dar, poate, voi vorbi despre acestea într-un viitor nu chiar apropiat…)

Grupul modernist Orpheu (prin Fernando Pessoa, dar și prin Mário de Sá-Carneiro, Almada Negreiros sau mai puțin cunoscutul Ângelo de Lima, nebunul), mișcarea estetizantă, ceva mai moderată din jurul revistei Presença (care a impus scriitori de referință precum José Régio sau Miguel Torga (tradus în română), dar și precum pre-suprarealistul Edmundo de Bettencourt) și neo-realismul „angajat” (cu o influență mai durabilă în proză, dar care a dat și câțiva poeți precum José Gomes Ferreira, Manuel da Fonseca sau Políbio Gomes dos Santos) – iată direcțiile din poezia interbelică de unde vor porni cele din perioada postbelică.

S-a mișcat automobilul – dar nu trebuia să se miște
nu trebuia!

Ieri la miezul nopții trei ceasuri distincte au bătut:
unul mai întâi, apoi altul și altul:
ecoul celui dintâi, ecoul cel de-al doilea, eu sunt ecoul celui de-al treilea

Eu sunt al treilea miez al zilelor care încep

Reclame de pescărie fără pește
– peștele a murit când a ieșit din apă
și-așa deja nu mai e pește

Asemeni mie care trăiesc o VIAȚĂ EXTREMĂ.

António Maria Lisboa, „Poem (pentru Mário Cesariny)”, din volumul Ossóptico (1952).

Lăsând la o parte pionieratul lui António Pedro („De ce sunt Suprarealist? Pentru că așa am avut chef”…), suprarealismul portughez, ca și cel românesc, își face simțită prezența abia după 1945, în momentul în care tensiunile intra- și extraliterare ajunseseră la paroxism. Grupul suprarealist din Lisabona fondat în 1947 de Cândido Costa Pinto a fost efemer, unica expoziție de grup (din 1949) declanșând scandaluri chiar și după ce a fost interzisă coperta inițială a catalogului, care conținea un apel explicit de a vota „contra fascismului” (în favoarea contracandidatului lui Salazar). Dintre membrii inițiali ai grupului, poetul și pictorul Mário Cesariny (poate numele de referință al suprarealismului portughez, printre volumele sale se numără manual de prestidigitație, 1956; Păcat capital, 1957; Câteva mituri minore și câteva mituri majore puse în circulație de către autor, 1958 etc.) va fonda un grup dizident, Os Surrealistas (Mário-Henrique Leiria, Cruzeiro Seixas, H. Risques Pereira etc.), din care, de asemenea, se va forma o mică facțiune care, prin Pedro Oom, António Maria Lisboa și alți câțiva, va propune o formulă mai radicală, ca replică la „cumințenia” suprarealismului ortodox bretonian: abjecționismul.

Alberto-Pimenta-inchis-la-gradina-zoo

Alberto Pimenta închis la Grădina Zoologică din Lisabona în timpul performance-ului „Homo Sapiens” (1977), descris în volumul cu același titlu.

Dintre nenumărații suprarealiști tardivi și postsuprarealiști care ar merita să fie menționați, cazul poate cel mai interesant este cel al lui Alberto Pimenta. Bibliografia sa include volume precum Discurs despre fiul de cățea (1977), A Divina Multi(co)media (1992), Odă postmodernă (2000), Reality Show sau Alegoria cavernelor(2011), al face-book (2012 – alface înseamnă „lăptucă”). Cel mai popular dintre cei care au gravitat temporar în jurul suprarealismului rămâne însă Alexandre O’Neill, un soi de Marin Sorescu mai îndrăzneț, când preocupat și el de lirism (uneori în forme fixe, dar fără a ignora cotidianul), când posedat până la paroxism de spirit ludic și chiar sarcastic. De la inventare suprarealiste până la poezii concrete și chiar conceptualiste, textele lui O’Neill atacă fățiș mai toate locurile comune ale limbajului, ficțiunile istorice și identitare ale portughezilor ș.a.m.d.

distractie-cu-semnele-ortograficeAlexandre O’Neill, poezie concretă din ciclul „Distracție cu semnele ortografice”, din volumul „Abandonul controlat” (1960).

Sfârșitul primei părți.

Scroll to Top