Primăvara neagră – Henry Miller

Recenzie scrisă de Paula Ivan

        O serie de relatări, când haotice, când halucinante, înlănțuite prin voia unei scriituri capricioase. În toate acestea, fie că vorbim despre evocarea odioaselor vespasiene pariziene, fie despre chirurgul infam care taie cu bestialitate urechea unei paciente, rezidă, cu mereu reafirmată acuitate, persistența unei subiectivități. Această imagine a subiectului aruncat în ochiul furtunii este chiar tușa pe care Celine mizează în lucrările sale fără a da greș, însă nu despre el va fi vorba în cele ce urmează.

          E limpede încă de pe-acum, probabil, că Primăvara neagră se numără printre acele romane scrise de Miller care se citesc cu prohabul închis. Cititorul asistă la derularea unor piese de memorie imbricate pe plafonul ruginit al unui Brooklyn aflat în plin apogeu industrial, piese printre care Miller strecoară fragment aparținând unui suprarealism de o imagerie sepulcrală. Limba sa aprigă, tenebroasă și vioaie totodată, se ascute în gustul său pentru oprobriu și pentru scandal. Primăvara neagră devine spațiul elucubrației, al nebuniei, al grosolăniei savante și revoltătoare, zbucium și revoltare în care vocea smălțuită scuipă vorbe, oricât de scandaloase, îndârjită, parcă, de riscul ca acestea să scrâșnească disonant. O scriitură, așadar, a excesului, reacționară, un for de afirmare pentru narator, muritor și autor antrenat în făurirea vieții/operei. „Bâlbâiala și șovăiala mea, căutarea oricărui mijloc sau a tuturor mijloacelor de expresie sunt un fel de gângăveală divină. Sunt orbit de glorioasa prăbușire a lumii!”

          Ar fi dificil să eludăm atracția lugubră pe care Primăvara neagră e capabilă să o exercite. Modul în care Miller își seduce cititorul ține de faptul că se dezvăluie și se ocultează totodată. Luând forma îndreptarului, romanul dezvăluie zbuciumul devenirii, ale reificării conștiinței de sine. E evident, o strunire a unei asemenea conștiințe, suverană auto-proclamată voit acaparatoare, nu poate decurge fără întâmpinarea vreunei rezistențe. În cazul naratorului, ea este violent trunchiată de interferența memoriei, care preschimbă totul în nostalgie și dezgust. Din acestea se nasc fiorii care vor străbate huma ordinarului, crăpând-o. Viața trăită în latrinele pariziene, întru exces și beatitudine, cernerea lecturilor după turul de forță al vespasienelor, toate devin imagini ale sciziunii de spiritul gregar al secolului.

          Tonul suprarealist este dat de latura ermetică a textului, valorificare a depozitarului propriului subconștient și, de altfel, o altă bornă kilometrică aflată pe traseul căutării de sine. Această agățare de intraductibil e cea care pulsează în rândurile lui Miller; totul palpită în jurul lui și, în același timp, în apele, când molcome, când învolburate, ale propriei individualități angrenate în legănarea perpetuă între ceea ce a fost și ceea ce este: „eu și această apă care curge dedesubt și acești nori care plutesc deasupra și toate câte țâșnesc prin mine, eu și aceasta, eu și aceea, împreunați într-o unică mișcare continuă”.

          Nevoia de auto-determinare, odată inflamată (până la sufocare, ar putea afirma cineva), reduce lumea la consistența unui edificiu de mucava a cărui modelare devine zbucium continuu. De ce atâta bătaie de cap?, s-ar putea întreba cineva. Un posibil răspuns ar fi că ancorarea în prezent și, implicit, auto-definirea presupun sacrificarea trecutului. Cel care evocă trecutul semnează un pact cu diavolul, devenind ucigașul său personal. Toate acestea nu pot să nu aducă cu o alungare din Rai, acesta fiind, probabil, prețul literaturii: „În tinerețe eram întregi, iar spaima și suferința lumii ne sfredeleau până la os. Nu exista hotar precis între bucurie și tristețe: se topeau una în alta, așa cum veghea noastră se dizolvă în vis și somn. Dimineața ne trezeam ca o ființă unică, iar noaptea plonjam într-un ocean, ne înecam, ținându-ne strâns de stele și de zbuciumul zilei”. E conștiința alterității, a unicității noastre care dezrădăcinează omul din huma totală, care îl rupe de sine și îl prinde totodată în întregul lumii: „Visul supraviețuiește trupului după ce acesta a fost îngropat. Umblăm pe străzi cu o sută de picioare și cu o sută de ochi, cu antene păroase ce prind cea mai mică urmă sau amintire a trecutului. Ne mai oprim din când în când din acest du-te-vino fără scop, ca niște plante lungi, lipicioase, și înghițim bucăți vii de trecut. Ne deschidem lent și cu supunere sorbim noaptea și oceanele de sânge care ne-au înecat somnul tinereții. Bem și iar bem, cu o nepotolită sete. Niciodată nu mai suntem întregi, trăim pe fragmente, iar acestea sunt despărțite de o fină membrană”. Hăul care separă lumea de om este omul însuși și al său chihlimbar al memoriei, brăzdat de lumini și umbre: „toată această tensiune și eroziune, sunt semne ale conflictului perpetuu care are loc între om și realitate, conflict a cărui hartă este și această carte”.

           Tocmai despre această eterogenitate, acest mozaicism al experienței, este primăvara neagră: o rețea lacunară de fragmente, de întâmplări, trecute și prezente, între care nu există linie de demarcație, vorbind în cor despre marea singurătate (nostalgia personală luând forma unui simptom al epocii), despre peisajul tern implorând o transfigurare, despre permanența amintirii strămoșilor, morți mai vii decât viii de acum, de al căror hohot descărnat se ascunde Miller în vespasierele pariziene. Maturitatea e cea care sfâșie cercul închis al copilăriei, lăsând în urma sa, ca o rană, conștiința irecuperabilului. În confruntarea sa cu lumea, naratorul știe că trebuie să devină omul care, hohotind bestial, întâmpină apocalipsa iminentă aruncându-se în prăpastie. Hotărât lucru, prin noaptea de primăvară Miller poartă cu neascunsă pedanță condiția celui aflat la marginea lumii: „Aceasta e primăvara pe care a slăvit-o Isus, și pe buzele sale buretele ud, și-n jur broaște care dănțuie. Nicio urmă de rugină, nicio pată de melancolie. Capul plecat între coapse într-un vis întunecat, delirant, trecutul scufundându-se lent, imaginea țintuită. În fiecare pântec tunetul copitelor de oțel, în fiecare mormânt rumoarea cochiliilor goale. Pântec și cochilie, iar în golul pântecului un idiot care culege gălbenele. Om și cal se mișcă acum ca un singur trup, cu mâini blânde, cu copita despicată”.

            Rămâne deschisă întrebarea dacă nu cumva arta poate lua locul copilăriei drept compensație pentru pierderea inevitabilă a acesteia, așa cum pare Miller că încearcă să ne convingă (sau să se convingă) într-un interviu: „Fiecare dintre noi, oricât de umilă i-ar fi datoria, este necesar. Dacă am înțelege asta, ne-am bucura fiecare de rolurile pe care le avem de îndeplinit. Iar rolul artistului ar fi văzut atunci drept cel mai mare privilegiu, pur și simplu pentru că îi oferă făuritorului cea mai mare libertate, cea mai mare bucurie”. Rezultatul acestei libertăți este chiar Primăvara neagră, confesiune și exhibiționism împletite în capriciul unui scriitor îmbătat de propria subiectivitate.

Scroll to Top