Romanul “Ghici pe cine iubesc eu?“, de Catia Maxim a apărut recent la editura Semne şi va fi lansat în curand.
Cine e Catia Maxim?
Catia e numele meu de botez , pe care preotul l-a rostit în acel moment când eram un strop de viaţă şi când am simţit răcoarea apei în care am plutit câteva secunde. Apoi, îmi amintesc că am zâmbit şi căldura celor din jur m-a făcut să sper. Zâmbesc şi mă gândesc că aţi înţeles deja demersul meu: sunt aici , pe blog pentru că sunt o fiinţă optimistă şi mai ales cred că frumuseţea acestei lumi este potenţată de tot ceea ce ne dezamăgeşte sau amărăşte existenţa noastră de zi cu zi.
Câteva cuvinte despre roman din partea autoarei.
Romanul “Ghici pe cine iubesc eu?” reia aceeaşi poveste de peste două mii de ani: triunghiul conjugal. Nimic nu e nou sub soare! Doar maniera în care o asemenea poveste e gestionată de protagoniştii ei. Adrian, bărbatul, care o vrea pe şi pe nevastă şi pe iubită, devine un soi de minge de ping-pong între cele două. Un roman care continuă într-un fel povestea din romanul de debut: Încă un pas!
În continuare vă prezint un fragment din romanul “Ghici pe cine iubesc eu?“.
Noaptea e prea lungă şi somnul îi e agitat. Transpiră mult, iar patul i se pare neîncăpător, deşi atunci când l-au cumpărat, el şi Smara, li s-a părut imens. Îşi dă seama că somnul lui zbuciumat ar putea să o trezească şi puţin panicat se uită spre ea. Aşa cum stă cu spatele la el, ghemuită ca un prunc, căci aşa doarme de când o ştie, pare o fetiţă pierdută într-o lume fără repere. Umerii îi are adunaţi aproape, lângă piept. Ce aiurea e totul! Văzută din această perspectivă, pare a fi mai degrabă o femeie plăpândă, ghemuită cumva din cauza poverilor prea mari. Dar aşa e noaptea, când are senzaţia că nu o vede nimeni, căci dimineaţa, la lumina crudă a zilei, privirea ei e semeaţă, umerii aruncaţi sfidător în spate şi pieptul scos ostentativ înainte. Ca un luptător pe arena de sport! Instinctiv întinde mâna spre ea, dar în clipa următoare o retrage, înspăimântat că ar putea ceda. Şi el nu vrea aşa ceva. Simte că a venit clipa când trebuie să meargă până la capăt, indiferent de consecinţe. Nu mai are chef să facă frumos pentru toată lumea. Acum a întâlnit-o pe Corina. A fost ceva fulgerător!
Aşa ca o furtună: fulgerul a lovit din plin şi el a ars până la capăt. De patru ani în viaţa lui totul s-a dat peste cap: nu îşi mai găseşte punctele de sprijin, echilibrul. E suspendat la o sursă care îl alimentează cu acea putere, hotărâtă de Corina însăşi. E conştient că fără ea ar fi mort. Poate că ea e femeia pe care orice bărbat o are bine ascunsă în minte. Nu de acolo pleacă totul? Nu o poate domina şi asta îi dă starea de neputinţă, de spaimă şi nu în ultimul rând de abandon total. Şi chiar dacă întreaga lui fiinţă se împotriveşte şi uneori pare a se lupta cu morile de vânt, rezultatul e acelaşi: îl ţine strâns lângă ea. La început a crezut că e ceva strict sexual. Că ea îl satisface pe deplin, că întreaga lui imaginaţie, visele lui sunt realizate prin ea, dar apoi a văzut că motivul dependenţei lui e ceva ce vine mai degrabă din acea forţă emanată prin toţi porii ei: ceva ce fascinează şi uimeşte până la o stare vecină cu năuceala, când de fapt e evident că nu are nimic atrăgător ca femeie. Dimpotrivă! Dar siguranţa prin care arată cât este de mândră de ea: de trupul ei , de mintea ei, de viaţa şi mai ales de realizările ei, de performanţele ei, este ceva atât de bine construit, de fără cusur, încât, pe el, bărbatul modest, deşi conştient de calităţile lui, l-au fascinat toate astea până la o anume stare de buimăceală, de beţie pe care o simte ori de câte ori se află în preajma ei. Nu are forţa şi nici măcar dorinţa de a scăpa. Oricum nu mai contează. Dimpotrivă, se simte panicat când îi trece prin minte că totul s-ar putea termina. E ca un drog. S-a obişnuit, deşi e conştient că-i face rău, că se va stinge puţin câte puţin tocmai în starea de neputinţă pe care o are lângă ea. Nu se mai poate ajuta, nici el, nici nimeni altcineva. E otrăvit. Iar ea, Corina, fericită că, în sfârşit, l-a întâlnit, îi oferă cu generozitate în fiecare zi puţin câte puţin din acea licoare, în aşa fel încât să-l înfometeze. Culmea e că aşa îl hrăneşte de câţiva ani. Conştient de toate astea, nu-i mai pasă şi prin urmare se află într-o totală stare de abandon şi mai ales de dependenţă. Pentru o asemenea stare a plătit cu vârf şi îndesat: mariajul lui cu Smara e aşa cum e şi uneori are dureroasa percepţie că el însuşi şi-a aruncat nevasta în braţele altor bărbaţi. Prin urmare chiar nu mai are ce să ofere. S-a dat pe sine, sută la sută, total şi deplin. Sigur că nu îi pare rău, căci a văzut că starea lui a generat la rândul ei multe schimbări, a produs mutaţii importante. O asemenea constatare l-a stimulat să continue şi astfel a realizat că doar aşa s-au putut petrece evenimente. Zâmbeşte parşiv în sinea lui (încă mai are umor) şi îi întoarce spatele nevestei, reuşind sa scoată primele sforăituri, semn că în sfârşit somnul a venit la el, eliberator de energii acumulate haotic în timpul zilei. Respiraţia devine egală cu sine însăşi şi clipa de răgaz, menită să ducă la pasul de a doua zi, aduce cu ea armonia şi peste casa lor care, pierdută în întunericul nopţii, printre atâtea alte case, este un punct infim în tot acest oraş, unde se petrec atâtea şi atâtea evenimente, pe care le ignorăm cu toţii, în neştiinţa noastră. Cu siguranţă că habar nu avem de tumultul pe care fiecare casă îl traversează clipă de clipă.
( Fragment din romanul Ghici pe cine iubesc eu?, editura Semne, Bucureşti, 2009, capitolul 1, La poalele Feleacului, pag. 7-10)