Ah, singurătatea –
Nu e un lucru
care să aibă culoare.
Munți încadrați de pini negri
într-o seară de toamnă.
Acestea sunt singurele versuri care apar în unul dintre cele mai bune romane ale lui John Burnham Schwartz, Împărăteasa. Mesajul care se desprinde dintre rânduri spune aproape totul despre povestea cărții și anume faptul că cei care sunt la conducerea unui regat, stat sau imperiu vor fi întotdeauna singuri, deși permament înconjurați de oameni.
Romanul a fost publicat în 2008 cu titlul original The Commoner, care s-ar traduce prin „Fata de rând” sau „Fata din popor”, sugerând astfel proveniența împărătesei Haruko, eroina cărții, care nu era de familie nobilă, ci fiica unui om de afaceri, deținătorul unei fabrici de sake. Fata, era, în schimb, o foarte bună jucătoare de tenis, învingându-l chiar și pe prințul Shige, moștenitorul Tronului Crizantemei, acesta fiind și contextul în care cei doi se cunosc și intră, la început, mai des în contact.
Haruko, contrar tradiției, a fost lăsată de tatăl său să-și continue studiile și pregătirea pentru tenis și i s-a acordat chiar libertatea de a refuza pretendenți pentru căsătorie. De asemenea, contrar tradiției, Haruko, fata din popor, se căsătorește cu prințul Japoniei, în schimb,dacă s-ar fi întâmplat invers, ca un prinț sau o prințesă să se căsătorească cu cineva de rând, și-ar fi pierdut statutul primit la naștere (așa cum este cazul fiicei cuplului Haruko – Shige).
Deși se căsătorește din afecțiune cu prințul, Haruko este tratată de cuplul imperial și de servitorii acestuia foarte aspru, fiind cicălită și aducându-i-se reproșuri peste reproșuri în fiecare zi. Fețele ostile de care este înconjurată rămân neclintite chiar și atunci când dă naștere unui băiețel, asigurând astfel continuitatea la tron. Însă nu i se permite să petreacă timp cu bebelușul ei, este înțărcat fără voia ei, se iau decizii legate de acesta fără a fi consultată, iar toate acestea o aruncă pe Haruko într-o depresie, din cauza căreia își pierde vocea.
Personal, consider că se cunoaște stilul unui scriitor atunci când acesta scrie la peroana I din perspectiva unei femei. Având în vedere că romanul tratează evoluția împărătesei pe durata întregii sale vieți, trecerea este prea bruscă de la o etapă la alta, sunt prezentate doar niște fapte și cam atât, fără a fi amintite prea mult efectele pe care acestea le are asupra personajului principal, pe alocuri acțiunea este prea accelerată sau prea lentă în detalii ș.a.m.d. Spunea cineva că bărbații tind să analizeze situația dintr-o perspectivă neutră, în timp ce, în cazul femeilor, există o puternică doză de personal. Exact asta cred eu că lipsește din roman, acea doză de personal pe care John Burnham Schwartz nu ar fi avut cum să o infiltreze în conținutul romanului, din simplul motiv că nu o are.
În schimb, dacă privim lucrurile din alt punct de vedere, romanul este o excelentă sursă de cunoaștere, cu toate că este ficțiune de la început până la final, dar bazată pe fapte istorice reale, cum ar fi: pierderea vocii, încălcarea anumitor tradiții, depresia prințesei Keiko, problema cu fertilitatea a prințesei Keiko (nora împărătesei) și nașterea unei fetițe neasigurând un moștenitor tronului, operația de prostată a împăratului Shige.
Să conduci Japonia nu este simplu, fie că ești împăratul sau împărăteasa și, teoretic, dispui de cea mai mare putere din stat. Adevărul este că tot timpul vor fi oameni care să-ți spună ce să faci sau să zici, unde să te duci, ce să îmbraci, ce să mănânci. Practic, viața ta va fi sub controlul aproape total al altora, iar ideea de intimitate este foarte vagă. Într-un anturaj în care nevoile tale sunt puse pe ultimul plan, este dificil să găsești prieteni, oameni de încredere pe care să te poți baza sau să le ceri un sfat. Așa cum spun și versurile de la început: vei fi singur, dar înconjurat de oameni…