Recenzie scrisă de Eugenia Crainic.
Debuturile, adeseori, te aștepți să fie precoce. Aparent, cântăresc mai mult. Plac lumii mai mult. Să poți spune, după ani, fără vreo teamă, că „uite, prozatorul Cutare a rupt gura târgului; a debutat precoce; avea nerv, vână, talent; s-a văzut; a transpirat cuvinte…” Dacă mă gândesc mai bine însă, un debut este binevenit oricând. Scrii când ai ce spune. Scrii când ai nevoie. Scrii când nu mai poți să trăiești dacă nu scrii, fiindcă scrisul te urmărește, te macină, te umple, dă pe dinafară, iar tu trebuie musai să-l aduni și ordonezi în pagini, să te vezi mai bine. Să vezi clar ceva-ul din tine care te-a devorat pe dinuntru și a ieșit, în fine, la lumină, să apuci și tu să te limpezești. Să nu te mai doară.
Din Ioana Duda scrisul a ieșit instinctual. Nu în zadar a debutat cu un volum intitulat „Instinct”. Iar „instinctual” nu numai că e bine, e și sincer. E curat, din inimă, fără fard, fără perdea. Cumva, o agonie a ei, interioară, a avut nevoie să debordeze prin scris, pentru ca trupul în care zăcea să nu-i devină o temniță a suferinței. Scrisul din Ioana Duda s-a săvârșit singur, făcând din autoare o unealtă neputincioasă în fața fluviului de trăiri proprii ce spărgeau zăgazurile să iasă la lumină. Și au ieșit. Pentru că zbaterile au avut nevoie de lumină, spre care Eul s-a înălțat cât ce s-a văzut cuvânt. Voi nota aici că lumina este prezentă în absolut toate „tablourile” expuse de Ioana Duda, inclusiv în acelea intime, unde altminteri predomină clarobscurul.
În câteva vorbe, Ioana Duda sare din sine abrupt, frust, încă din primul capitol, preventiv intitulat „Sunt rotunjoară și îmi place berea”, parcă voind să-și convingă cititorul din start că nu-i cazul să se aștepte la altceva decât la ceea ce va proclama ea însăși. Și că măsurile tot ea le va stabili. Astfel, primele pagini se constituie într-un soi de nebunie frumoasă, o devălmășie de informații, o auto-prezentare haotică, dar captivantă în neorânduiala ei, unde scriitoarea se surprinde reacționând ciudat inclusiv în fața unor cuvinte rare, care-i plac, dar care nu neapărat îi vor ieși vreodată pe gură sub formă de propoziții coerente: „Am folosit cuvântul abominabil (ah, ce îmi place!) nu pentru că sunt deșteaptă, dar l-am învățat azi de la prietena mea care e, și îmi place. E lung și greu. Tot ea a folosit odată cuvântul procrastinare. Eu încă mă chinuiesc să fac o propoziție cu el.” Superbă prosternare în fața Măriei-Sale-Cuvântul!
Autoarea însă nu-și povestește doar senzațiile. Se povestește pe toate părțile. Inclusiv gusturile și le smulge din interior, s-o vedem cât mai întreagă: „Când eram mică, așteptam pensia lui Abilă ca să îmi iau înghețată Polar. Din aia, „originală“. Cu gust de copilărie.” (În „Cum m-am făcut mică, când m-am făcut mare”)
Și apoi urmează Ioana mare. Ba nu, Mare. Cu M mare. Ioana răzvrătită, îndrăgostită, iubind potriviți și nepotriviți, balansând printr-o gaură neagră populată de foști, niște foști cu nume neaoșe, pentru conformitate, să înțeleagă oricine că iubirile se țes și împlinesc prin Nelu, prin Gicu, prin vecinul cel foarte tânăr, prin unii fără nume sau cu nume alcătuite dintr-o singură literă, prin… evident fiind însă faptul că nici litera n-a mai rămas de ei, la fel ca de iubirea aceea, așternutul acela, momentele acelea, sărutul acela, îmbrățișările acelea și, mai ales, promisiunile acelea. Care au murit, invariabil, încât ar fi fost mai bine să nu fi fost spuse. Invariabil, experiențele eșuate au făcut-o pe Ioana să plângă, să ajungă să declare, rece și uniform: „…nu cred în bărbați care arată nespus de bine, sunt inteligenți, tandri, înțelegători și mereu acolo când ai nevoie. Sunt iluzii.” Într-o simfonie a iluziilor, așa a găsit cu cale Ioana Duda să-și scoată la scenă deschisă iubirile și urile. Cu o franchețe debordantă. Cu sinceritate. Fără să-i pese ce vom crede noi, cititorii, despre ea, când vom vedea ce-a pățit. Ce-a trăit. Ce-a îndurat. Cât curaj, până la urmă! Să te oferi, dezvelită, unei lumi pregătite by default să muște și sfârtece din tine…
Nu în ultimul rând, parcurgând-o pe Ioana Duda, te regăsești și pe tine. Constați că, deși n-ai spus, ai fi putut spune și despre tine aceleași lucruri. Te conjugi firesc cu tot ce-i place ei. Doar că ea, spre deosebire de tine, a spus-o: „Prefer asimetria simetriei, pentru că cea de-a doua mi se pare plictisitoare. Îmi plac pozele alb negru, pentru că nu există culori care să îți distragă atenția. Ești concentrat doar pe esență. Îmi place tot ceea ce nu pare, ci este.”
Ce-i reproșez, totuși? Mai nimic. Poate faptul că mă ceartă, pe Mine, Cititorul, câteodată. Ego-ul personal îmi bate-n fereastra ghișeului deseori, ofuscat că este nevoit să asculte perdaful. De ce să mă certe pe mine, Cititorul, Ioana Duda? Dar… de ce nu? Altfel, nu s-ar fi născut volumul rotund care a țipat în toate cele patru zări din chiar prima clipă, fără să i se dea nicio palmă, măcar, peste fund.
Dar despre ce-am vrut oare să vorbesc, de la bun început? A, da, despre debutul precoce. Ei, aș! Ioana Duda nu a debutat precoce. A debutat exact când a trebuit. Și va recidiva. Este o infractoare. Scriind, își ucide lent toate angoasele și poate trăi mai departe. Cumva, se salvează, prin scris, de la sinucidere.
Cartea o găsiți aici