Titlu: Ispita de a exista
Autor: Emil Cioran
Editura: Humanitas
Anul: 2008
Pagini: 216
Emil Cioran, Ispita de a exista
Avem în fața noastră Ispita de a exista a lui Cioran.
Cartea nu se compune ca un sistem unitar filosofic, în care Cioran își expune teza privind viața, ci pornește de la ideea de a gândi împotrivă-ți și ajunge la ispita de a exista, un fel de traseu (itinerar) pe care trebuie să-l parcurgi ca să poți înțelege ce înseamnă, de fapt, să exiști.
Și ce înseamnă a exista? Aparent, înseamnă a face „din moarte o afirmare a vieții”, a-i converti „abisul într-o ficțiune salvatoare”, A transforma un principiu universal valabil (în afară de moarte, nimic nu este adevărat, totul este relativ), a-l converti și a-l apropria până în punctul în care ajunge să nu mai reprezinte un vid, un gol, un spațiu în care totul se termină, carnea putrezește, iar spiritul se dispersează în marele neant, principiul prin care poți ajunge la „realul pierdut”, în viziunea lui Cioran, este acesta: „să te lași amăgit ori să pieri: n-ai de ales. Asemeni celor care au descoperit viața pe calea ocolită a morții, am să m-arunc asupra primei amăgiri, asupra a tot ce-mi poate aduce aminte de realul pierdut”
Găsim în cartea de față studii chiar și asupra stilului, asupra poeziei și asupra romanului, dar, cum Cioran este un nihilist (sau am putea spune că, în viziunea lui, totul este decadent), pentru el, literatura este un mod prin care te compromiți atât tu, omul, cât și tu, spiritul cugetător; poezia, o metafizică prin care se ajunge la un fel de misticism, dar care, și ea, este compromisă de valul de scriitorași, sau, cum ar zice Matei Vișniec, scriitori de duzină, care pervertesc ideea de poezie și o transformă în ceva mundan, în ceva perfid prin care scopul inițial, acela de a trece dincolo de Dumnezeu, de a transcende realitatea dezamăgitoare, care te subjugă și te îndobitocește, se pierde, sau se metamorfozează în ceva inferior (în spiritul hindus al karmei).
Tot aici se fac diverse studii (de fapt, toată literatura lui Cioran este un val de gânduri aleatorii care-i vin în minte și pe care nu și le poate ordona) în privința sistemelor filosofice, sau a popoarelor de singuratici, despre exil și altele, pentru că, spune el, dacă încerci să numești sistem filosofic șirul de gânduri, preaplinul gândurilor ce îi survin constant filosofului distrugi frumusețea gândurilor prin acea tentativă de a le ordona într-un anumit mod pe baza unor criterii pretins filosofice.
Stilul este același, aceeași patimă, dacă se poate spune așa, în ce privește abordarea ideilor, în ce privește claritatea sau modul prin și în care își exprimă un set de idei, cum afirmam într-un alt context, Cioran nu propune un sistem filosofic, nu dorește să realizeze un opus imens în dulcele stil clasic, ci, din contră, la el totul este un fel de poietică, la el se generează, gândurile devin atât de tumultuoase încât ajunge să se exprime nu livresc, ci poetic, are o estetică în ce privește gândirea.
Lectură plăcută!