Titlu: Comedianta
Autor: Stanisław Władysław Reymont
Editura: Litera
Anul: 2012
Pagini: 416
Nota noastră: 10
Teatrul este una dintre cele mai vechi manifestări artistice, dincolo de poeziile și bucolicele grecilor și cântecele biblice și alte forme de exprimare a frumosului, a sacrului, care a derivat dintr-o manifestare religioase, dintr-un ritual, din mitul dionisiac-bahic.
Prin această temă, Stanisław Władysław Reymont pune în centrul romanului său, Comedianta, o situație tipică, de altfel, celor ce vin din provincie, anume aspirațiile tânărului artist, greutățile pe care acesta le înfruntă, vicisitudinile vieții și ale Fortunei în drumul său spre gloria parnasiană, și, în cele din urmă, eșecul, dezamăgirea, dezgustul pe care le întâlnește protagonista, Janina Orłoswska, că despre ea e vorba, în drumul ei spre afirmarea, spre cucerirea scenei și realizarea ei ca artist dramatic.
„Ironia” face ca soarta ei să aibă un final dramatic, chiar patetic, refuzându-i-se accesul spre templul artei, scena vieții: teatrul.
Tatăl ei, șef de gară în Bukowiek, bărbat, soț și tată impulsiv, își gonește, cu sau fără voie, soția de lângă el, rămâne dezamăgit, deoarece el își dorea un băiat, pe care să-l crească puternic, brav și înrădăcinat, ca și copacii ce înconjurau gara pe care acesta o conduce în Bukowiek, iar fata pe care o crește, în cele din urmă, după ce termină studiile de la pensionul în care copilărește, îi rănește orgoliul prin mândria, prin tăria și verticalitatea caracterului de care dă dovadă.
După ce aceasta refuză cererea în căsătorie a pretendentului Grzesikiewicz, de care, de altfel, Janka este foarte atașată, și față de care are un respect și afișează o prietenie sinceră, tatăl ei o gonește de acasă, o reneagă și îi spune că nu el, Orłowski, nu mai are fată; iar aceasta, împătimită de teatru, prinsă în capcanele acestuia, afundată până în străfundurile ființei sale pline de pulsiuni, afinități și cu o anume superioritate, datorată studiilor și lecturilor din Shakespeare, Fr. Schiller, Goethe și alții, spirituală și intelectuală, decide să plece în Varșovia, la teatrul de vară, și să încerce acolo să se realizeze și să se afirme ca actriță.
Însă așteptările ei nu coincid cu realitatea de care se va izbi în momentul în care se va angaja ca actriță la teatru.
Fire naivă, netrecută prin suișurile și coborâșurile vieții, asemenea personajelor tragice, asemenea unui Dănuț din La Medeleni – permisă fie-mi comparația –, asemenea lui Werther, aceasta trăiește într-o lume a ei, într-o proiecție care se suprapune peste realitate și nu vede adevărul: oamenii sunt josnici, pentru a te afirma pe scenă, trebuie să faci compromisuri, să te „murdărești” cu noroiul nelegiuirii, cu depravarea pe care sufletul lor trebuie să o îmbrace, lucru pe care, ziceam, ea nu îl conștientizează, din contra, de câte ori este în teatru, fie pe scenă, fie doar în grupul coristelor, îl refuză cu ostentație, cu o insolență și o inconștiență organice, naive chiar. Însă, personaj tragic ce este, pe care-l putem asocia, în treacăt fie spus cu personajul lui Arghezi din Cimitirul Buna-vestire sau cele ale lui Ștefănescu Delavrancea, acesta va face cunoștință cu cele ce îi sunt predestinate, mâna autorului, scriitura și intenția nefiind abătute de la intenția lui: arta a decăzut, nu mai există puritate și dăruire totale, care să fie reflectate în munca actorului cu sine însuși, nu mai există legătura indisolubilă dintre teatru și spectator, acel mimesis și catharsis platonic-aristotelice, totul este o minciună, un decor pe care, cândva, cineva va veni, după cum profețește unul din personajele lui Reymont, și-l va dărâma din temelii.
O adevărată punere în abis este de găsit în scena în care Janka, într-una din peregrinările-i, se așază pe o bancă față în față cu Teatrul Mare, o clădire imensă, cu coloane, cu stucaturi și o prezență ce este, aproape, mitică, ce i se întipărește în minte Jankăi, pe care o divinizează, ne spune naratorul; astfel găsim că, dincolo de demascarea pe care, prin acest personaj, autorul o face la adresa artei, asemenea unui Ilarie Voronca într-un poem al său, există o tristețe și un patetism a cărui menire, prin realismul cu care le înfățișează, cu analitica și rigorismul cronologicului și a inserțiilor metatextuale la adresa unor dramaturgi consacrați enumerați anterior, autorul ne atrage atenția că Arta nu va pieri nicicând și că, în momente de restriște, aceasta va ucide, va seca viața din actor pentru a-și duce mai departe menirea.
Sau, cel puțin, asta întâlnim la o primă vedere.
Restul, vă las să descoperiți. Lectură plăcută!