Jurnalul Annei Frank – Anna Frank

Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii”. „Nu numai că n-am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei școlărițe  de treisprezece ani.” (pp. 17-18)

Astfel își începea Anna Frank memoriile în 12 iunie 1942. Un nume cunoscut azi în toate colțurile lumii, familiar chiar și pentru cei care nu au citit Jurnalul. Destinul ei a devenit unul simbolic: a dat un chip, o voce, un nume milioanelor de victime inocente ale barbariei naziste. Jurnalul  nu numai că nu a rămas anonim, dar a devenit una dintre cele mai cunoscute cărți din istoria Holocaustului. Figurează pe mai toate listele de excelență ale veacului XX privitoare la personalități și la cărți – Cei mai importanți oameni ai secolului, Cele mai bune cărți publicate în secolul XX, Operele literare definitorii pentru același secol etc. De la data publicării, a fost tradus în peste 65 de limbi și s-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare. Celebritatea Jurnalului a fost sporită, neîndoilnic, de adaptările teatrale și cinematografice, de faptul că a devenit materie de studiu în multe școli din lume, a fost obiectul unor analize subtile, dar și ținta unor vehemente atacuri.

În urma unei citații primite de Otto Frank din partea SS (Schutzstaffel – organizație  paramilitară fascistă care reprezenta baza partidului nazist) în după-amiaza zilei de 6 iulie 1942, familia Frank se „mută” într-o anexă a fabricii lui Otto Frank, mai devreme cu zece zile decât se programase acest demers, fiindcă după cum decurgeau lucrurile în privința evreilor devine tot mai evidentă necesitatea unei acțiuni de salvare. Angajații lui Otto Frank (dl. Kugler, dl. Kleiman, Miep, Bep Voskuijl și tatăl acesteia) devin din acest moment protectorii lor, furnizându-le alimentele necesare, precum și cărți sau cursuri. Aceștia își asumă un risc enorm, dar nu îi abandonează nicio clipă pe cei opt clandestini „vinovați” că sunt evrei.

Viața între pereții anexei se scurge după un program foarte bine organizat, astfel încât nimeni din afară să nu știe că aici se ascunde cineva. De asemenea, rutina prevede și ore de mișcare, de activități care ocupă mintea, tocmai pentru a nu cădea în deznădejde. Anna și sora ei Margot fac cursuri prin corespondență, citesc, învață zilnic pentru a putea reveni la școală după terminarea războiului. În același timp, toți participă la gospodărie, împărțirea sarcinilor fiind evidentă încă de la început. Pastile de lavandă, valeriană se iau la nevoie, pentru că e imposibil să nu resimți efectul izolării în timp. În astfel de momente Anne notează în jurnal: „Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem să ieșim niciodată și mi-e foarte teamă că vom fi descoperiți și apoi împușcați. Bineînțeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută” (28 septembrie 1942, p. 42). O deranjează teribil modalitatea în care mama înțelege să o ajute în privința melancoliei, aceea că, pentru a vedea cât sunt de fericiți cu toată izolarea, trebuie să se gândească la nenorocirile trăite de evrei în afara anexei. Cu o maturitate incredibilă, Anna oferă propria rețetă de fericire: „Ieși afară, mergi pe câmp, în natură și în soare. Ieși afară și încearcă să regăsești fericirea în tine. Gândește-te la tot ce-i frumos în tine și în jurul tău și fii fericită!” (p. 245). Demontează sfatul mamei, nu din dorința de a contrazice, de a fi altfel, așa cum e specific vârstei adolescenței, ci tocmai pentru că gândirea ei depășeste cu mult această etapă (ce bun psiholog ar fi fost Anne…): „După părerea mea, ce spune mama nu stă-n picioare, căci ce poți face atunci când treci chiar tu prin nenorociri? Ești pierdut. Eu cred că, dimpotrivă, în orice necaz este și o urmă de frumos. Dacă ai ochi pentru ea, descoperi din ce în ce mai multă bucurie și-ți regăsești echilibrul. Iar cine-i fericit îi va face și pe alții fericiți” (p.  245)

Încă din primele zile de la mutarea forțată devine tot mai evident faptul că Anne are o personalitate deosebită: „Nu mă potrivesc cu ei, de asta îmi dau seama mai ales în ultima vreme. Ei sunt atât de sentimentali când sunt împreună, iar eu prefer să fiu așa când sunt singură”. (p. 42). Cel de care se simte apropiată și înțeleasă este tatăl ei („cel mai scump dintre toți tăticii întâlniți vreodată” – p. 19), dar de multe ori acesta nu ia atitudine, așa cum și-ar dori Anna, pentru a nu le jigni pe soția și fiica lui mai mare. Pe mama ei o respinge pentru că nu poate fi deloc falsă. Când tatăl ei nu reușește să vină la ora stabilită ca să se roage împreună și apoi să-i spună noapte bună, mama, într-o încercare de apropiere, se oferă să-i țină locul. Anna răspunde scurt, refuzând-o. Apoi, văzând chipul afectat al mamei și lacrimile care îi brăzdează obrazul, simte remușcări pentru că a fost atât de brutală, dar, în același timp se gândește la ce a declanșat în sufletul ei această atitudine rece: „Pur și simplu era imposibil. Mi-a fost milă de mama, foarte milă. […] Este crud să spui adevărul, și totuși adevărul este că ea însăși m-a respins, că ea însăși, prin observațiile ei lipsite de tact, prin glumele ei nesărate pe seama unor lucruri care mie nu mi se par deloc amuzante, m-a făcut să devin insensibilă la orice fel de iubire din partea ei” (p. 117). Cu Margot nu poate deveni mai apropiată, fiindcă sora ei, deși e mai mare, adoptă o atitudine supusă, plăcută celor din jur, refuzându-și propriile dorințe/nevoi de dragul celorlalți. Iar la depărtarea dintre ele contribuie mult mama, care își manifestă pe față simpatia față de fiica ei mai mare.

Alinarea Annei în aceste condiții (izolare fizică, dar și afectivă, spirituală) devine jurnalul, pe care-l alintă cu apelativul Kitty, socotindu-l Pritena pe care nu a avut-o și nu o are în realitate. Pasaje întregi dezvăluie bucăți bine ascunse ale sufletului ei – nevoia de afecțiune, dorința de a trăi iubirea, sensibilitatea bine camuflată în „obrăznicii”, dar, mai ales felul unic de a fi, pe care nu-l poate schimba, oricât ar încerca (și încearcă, își propune să nu mai spună ce gândește, să fie mai binevoitoare, dar o astfel de schimbare seamănă cu operațiunea de amestecare a uleiului cu apa, așadar e imposibilă).

Traiul în izolare, în care momentele de cădere psihică sunt subînțelese, începe să capete nuanțe tot mai optimiste pe măsură ce Anna găsește în compania lui Peter Van Daan o prezență din ce în ce mai plăcută. Momentele în care cei doi discută, retrași în camera lui Peter sau în pod, sunt din ce în ce mai frecvente, astfel încât cei din anexă devin tot mai suspicioși. Anne găsește sprijin în tatăl ei căruia îi mărturisește plăcerea de a discuta în pod cu Peter, întrebându-l dacă i se pare în regulă. Răspunsul afirmativ al lui Pim (numele de alint al tatălui) îi confirmă încă o dată că relația dintre ei este una cu adevărat strânsă. Când are zile mai proaste, la radio vești îngrijorătoare, în anexă certuri și fricțiuni de tot felul, în care de multe ori ea este implicată, refugiul ei devine Peter „Nu pot face altceva decât să mă uit la Peter, iar asta îmi umple sufletul până la refuz!” (p. 263) Ca orice adolescentă aflată la prima iubire, Anne trăiește cu toată ființa această apropiere de Peter, dar maturitatea de care nu „uită” nicio clipă o ajută să înțeleagă nu e cazul să se gândească la căsătorie fiindcă „nu știu cum o să fie ca adult, nu știu dacă vreodată ne vom iubi așa de mult încât să vrem să ne căsătorim” (p. 266). Decide să se bucure de ceea ce viața îi oferă, ca o compensație a opresiunii din cauza căreia sunt claustrați. În orice caz, paginile în care își analizează trăirile ar putea constitui un adevărat manual al procesului de îndrăgostire, tare folositor, inclusiv părinților care, de multe ori, nu știu sau nu pot să reacționeze firesc atunci când sunt puși pentru prima oară în această situație: „De la toți trebuie să aud tot felul de vorbe despre prietenia subită dintre Peter și mine, și am pierdut șirul conversațiilor de la masă în care s-a vorbit de o căsătorie în Anexă dacă războiul ar mai ține cinci ani. Dar cât ne pasă nouă de toate palavrele astea ale părinților? Nu cine știe ce, în orice caz, sunt așa stupide. Oare părinții mei au uitat că au fost și ei tineri? Așa se pare, căci ne iau întotdeauna în serios când facem glume și râd de noi când suntem serioși” (p. 271). Așa se face, de pildă, că numai Peter află de planurile (cât se poate de serioase) Annei de a scrie mult când când va crește. Dacă nu va fi scriitoare, oricum va scrie pe lângă slujbă și alte îndeletniciri. De familie se simte tot mai îndepărtată, așadar iubirea față de Peter o face să trăiască zile pline și luminoase în întunecimea Anexei, din care abia așteaptă să scape…

Voit nu m-am oprit asupra aspectelor politice, pe care Anna le analizeaza cu o luciditate ieșită din comun,  sau asupra neajunsurilor pe care le presupune traiul în comun. Ele sunt pe de o parte inerente, pe de alta, subînțelese. E imposibil să redai complexitatea acestui jurnal în câteva zeci de rânduri. Cartea nu se citește, se trăiește. Am ales să mă concentrez asupra aspectelor ce țin de felul deosebit de a fi al Annei care, așa cum își știe analiza defectele, știe la fel de bine cine este, ce o face deosebită până la urmă: „Nu sunt bogată în bani sau bunuri materiale, nu sunt frumoasă, inteligentă, superdotată, dar sunt și voi fi fericită! Am o fire veselă, iubesc oamenii, nu sunt suspicioasă și vreau să-i văd pe toți fericiți odată cu mine”. (p. 275)

În încheiere, vă las să meditați asupra unui pasaj din care avem cu toții de învățat: „Și dacă n-am talent să scriu articole de ziar sau cărți, atunci pot scrie oricând pentru mine însumi. Dar vreau să ajung mai departe, nu-mi pot închipui o viață ca a mamei, a doameni Van Daan și a tuturor celorlalte femei care își văd de treaba lor și mai târziu sunt uitate. Trebuie să am un lucru căruia să mă pot dedica, pe lângă soț și copii! O, da, nu vreau să fi trăit degeaba, precum cei mai mulți oameni. Vreau să fiu utilă sau plăcută celor care trăiesc în preajma mea și care totuși nu mă cunosc, vreau să continui să trăiesc, chiar și după ce am murit!” (p. 287)

Offf, Anna…, cât te înșelai în privința dezinteresului față de „efuziunile unei școlărițe de treisprezece ani”! Dar un lucru este cert: dorința ta de a trăi și după moarte e acum o realitate!

Cartea o găsiți pe Libris, beneficiind de transport gratuit.

Scroll to Top