Kant și un vapor intră în port

            De mult nu mi-a mai fost dat să citesc o piesă de teatru care să mă fascineze, care să mă facă să mă gândesc la forma textului în sine, la ce zace dincolo de ceea ce mi se arată în text și ceea ce este adumbrit, obscurat neinițiaților.
Thomas Bernhard – unul dintre băieții răi ai literaturii – vine în întâmpinare cu un text programatic aproape, care îl are ca personaj central pe Immanuel Kant.
Textul este minimalist – la modul estetic al termenului: acesta cuprinde minime didascalii legate de acțiunile personajelor; dar nu ca indicații menite să îi ajute pe actori și regizor să coordoneze mișcarea scenică, ci ca pure descrieri ale acțiunilor personajelor:

FRIEDRICH

Ajută-l pe steward
ajută-l pe steward

KANT

Crezi
că te plătesc degeaba 

Ernst Luwdig, îngenuncheat în fața lui Kant, îi înfășoară picioarele cu pătura
Kant atingându-l pe Ernst Ludwig cu bastonul (p. 32)

Sau, după ce vorbește: „(…) nu valorezi nicio para/ din cele pe care ți le-am dat în cei douăzeci și cinci de ani/ de când ești la noi (către doamna Kant)” (p. 33).

            În rest, cele trei acte ale piesei de teatru sunt un continuu dialog: între Kant și steward, între Kant și soția sa, doamna Kant, între doamna Kant și steward. Dar pare-se că nici acest lucru nu este suficient pentru a descrie piesa de teatru; nu e suficient să spunem că e un dialog continuu, un flux constant al cuvintelor verbalizate de la unul către celălalt; oricum, așa cum se poate lesne observa, piesa nu își propune vreo miză superioară (nu are ceea ce s-ar putea numi catharsis, nu purifică; ci, din contră, parcă abrutizează).

            Kant, filosof, persoană istorică, cu un trecut, cu o biografie, cu o moarte; fixată în datele istorice și biografice ale omenirii, este transplantat într-o piesă de teatru (metalepsă) cu scopul, așa cum ne este dat să citim în prefața piesei, de a demitiza o figură istorică devenită „legendară”.

            Amendamentul ce poate fi adus prefeței este că piesa nu este una care „dă măsura umanului, a caricaturii de pe barca ce navighează cu pânzele umflate de vântul de vest nord-vest și care e populată cu cosmosuri distincte, ce pulsează diferit” nu este, cum continuă Daniela Magiaru, „o poveste tragicomică ridicată în jurul unei demitizări care se face în pași muzicali, sub bagheta lui Thomas Bernhard” (p. 9); citită și recitită cu atenție, vedem că piesa are similarități cu teatrul absurdului – fără a fi programatic absurdă: dialogul dintre personaje devine incoerent, dialogul lasă loc verbiajului; un cumul paroxistic – creat punct-contrapunctic – care duce către nicăieri.
Totodată, forma piesei – contrar aceleiași prefețe – este, cum am zis, cea a dialogului necontenit: Kant vorbește, papagalul repetă, soția vorbește și Kant repetă; asta lasă loc impresiei că personajele, neavând ceva mai bun de făcut, vorbesc doar pentru a nu lăsa vidul, claustrarea, încastrarea să se instaleze și să înghețe locusul central al piesei: vaporul. În fond, însuși acest topos (vaporul) este un sinonim pentru cușcă, pentru carceră sau încarcerarea la care se supun, nolens volens, pentru a ajunge în Statele Unite, unde Kant speră să-și recapete lumina ochilor, vederea.
Rațiunea sa, cunoștințele sale și toate teoriile pe care le-a formulat vreodată sunt reținute, mecanic, ca un automatism, ceea ce creează un efect de umor negru:

își umezește degetul arătător de la mâna dreaptă și-l ridică în aer

Vest nord-vest
cu toată viteza înainte

STEWARDUL luând poziție
            Vest nord-vest
cu toată viteza înainte

KANT către doamna Kant
            Putem începe

ascultă la colivie
deasupra lui Friedrich

Puterea lui de concentrare
este superioară
Niciun om
cu o asemenea atenție

Fluieră sirenele vaporului

Cursurile mele cele mai importante cele mai semnificative
le-am ținut în prezența lui Friedrich
Știu de ce Friedrich
când țin un curs
are un loc în față
în fața colegiului profesoral

Fluieră sirenele vaporului
către steward

De aceea Friedrich
este cel mai urât
Profesorii universitari
îl urăsc de moarte
pentru că mereu stă în primul rând
Profesorii îl invidiază
pentru puterea lui de concentrare (…)” (pp. 44-45)

            Și continuă în alte pasaje cu dialoguri care sunt contraziceri cu afirmațiile anterioare: KANT: Călătorim după cum știți/ prima dată spre America/ N-am râvnit niciodată după America/ O călătorie spre America o perversitate/ Călătoresc de fapt/ doar de dragul soției mele (…)/ Acum când Universitatea Columbia/ ți-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa/ trebuie să călătorești spre America/ mi-a spus ea/ și fără ezitare am fost de acord/ Închipuiți-vă am fost de acord” (p. 51); sau vorbind despre slujitorul său: „El nu vede nimic/ Are cei mai buni ochi/ dar nu vede nimic” (p. 57).

            Cum spuneam însă, revenind la piesă, în ansamblul ei, ea devine tot mai fluidă, tot mai dezlânată, incoerentă pe măsură ce vaporul și – odată cu el – și lectorii-spectatori ajung în port.
Deși piesa glosează și mizează pe un personaj atât de puternic și marcant în ale filosofiei, fluiditatea ei, lipsa unor indicatori despre stările interioare ale personajelor, despre decor – vaporul poate arăta oricum, poate fi de orice dimensiune, personajele pot fi îmbrăcate oricum și pot arăta oricum – mai puțin Kant, desigur, pe care totuși ne e greu să ni-l re-prezentăm –, ea pică în derizoriu: ce știm despre Kant? Nimic. Ce ne spune piesa despre Kant? Nimic.
O metafizică – riscăm a folosi termenul acesta – a abrutizării, o piesă a încastrării, a repetiției mecanice și a superfluității dialogului, care nu duce nicăieri în afară de zona încastrării, a derizoriului. În special la finalul actului al doilea, când vocile se amestecă, rezultând o polifonie multiple voci, care însă tot nu ne spun nimic, care sunt reprezentative pentru absurdul pe care Bernhard îl pune în piesă, un nihil al vieții.
Un absurd care i-ar fi fost caracteristic lui Beckett, pe care îl regăsim la Ionescu și pe care îl intuim la Cehov.
În fond, așa cum zice și mottoul cu care se deschide piesa: „…arta nu înseamnă că în teatru trebuie să reprezentăm viața…” (Antonin Artaud).

Scroll to Top