Titlu: Un taur în vitrina de piatră
Autor: Liviu Antonesei
Editura: Adenium
Anul: 2013
Nota: 7,5/10
Un taur în vitrina de piatră este o antologie ce cuprinde poezii scrise de Liviu Antonesei pe o perioadă destul de mare de timp, 1977-2012, 35 de ani aproape, începând cu volumul Căutarea căutării și încheindu-și antologia cu Povești filosofice cretane și alte poezii, deci un volum ce cuprinde, într-o oarecare măsură, toată activitatea literară a unui singur individ, în care cititorul poate descoperi traseul pe care poetul l-a urmat de-a lungul activității sale poetice.
Cele patru grupaje din cuprinsul antologiei prefigurează un drum plin de suișuri și coborâșuri pe care Liviu Antonesei, ca oricine altcineva, le suferă în viața sa de scriitor; se poate remarca o tendință filosifc-avangardistă în această căutare a căutării, în care, consider, poetul se caută, asemenea confraților săi, și încearcă să stabilească un raport între sine și lumea înconjurătoare, societatea așa cum se poate găsi ea în acele vremuri turburi, un eu care observă detașat (sau poate doar fals-detașat) lucrurile ca pe niște obiecte din care moartea iese „lucind cu disperare în noapte” (Le mal armé); sau poate că, așa cum reiese din poeme, poetul încă se află sub influența (nu neapărat ca fiind un fapt negativ), dar se regăsesc influențe din, aș zice eu, mergând pe ideea de risc, din un Stănescu, un Bacovia, oleacă de Blecher pe ici, pe colo, pentru că iată ce zice el în Partea frigului, în care poetul se întreabă despre, poate, o cale de accedere către un nivel superior al existenței, prin respirație (aduce puțin a tehnicile de respirație practicate de buddhiști și merge pe direcția asta):
„Cum poate fi respirația trupului cale
către desăvârșire? Și toate exercițiile lui…
Frigul mă înconjură în această noapte în această noapte
transparentă – mătase a eșafodului
în care am cunoscut neîncrederea drumului
drept al sângelui prin artere.
(…)
Dans al cuvintelor fără trup. Sau alt trup.
Iată – cuțitul unui gând iconoclast
ratând (a câta oară?) ținta”.
Iată cum ajunge Liviu Antonesei-poetul să se întrebe (retoric, desigur) despre o căutare a cuvintelor ce-și ratează ținta. Ținta nu știm care e, și e de datoria oricui să găsească ținta acelui „cuțit (al) unui gând iconoclast”.
Există și unele zone în care Liviu Antonesei-poetul devine un ins ce proferează un adevărat crez, aș fi tentat să spun, al existenței sale ca artist într-un univers-nedefinit-scindat-rupt-din-rădăcinile sale, un poem pe acre îl denumește Antonevroze sau Păcatele capitale:
„în patria mea în care unii au pâinea
și alții cuțitul și un inoxidabil
lanț de interese îi leagă pe unii de
ceilalți,
în patria mea strălucitoare și tristă,
eu sunt un corb bătrân, fără aripi,
un paria însemnat cu stea albă în frunte,
un recipient fără fund în care-și vomită –
cu toții – fierea și neputința și ura.
Și pentru că în patria mea de nimic
nu-mi e teamă
și pentru că în patria mea nimic nu mi
se poate întâmpla în afara iubirii
mele disperate pentru Maria,
sunt cuprins subit de o stranie bucurie,
de o fericire fără margini a gândului inimii mele, de un extaz infinit
ca o moarte de aur și sânge. Ca o lumină
a cărnii.
Drept care, în patria mea de gânduri ucise,
de vinovate tăceri, de umile elanuri interioare,
eu răspund și semnez propriu:
Liviu Antonesei”.
În ciuda finalului, un modus vivendi, un modus dicendi și un retorism anume, patetic (dar nu în sensul peiorativ) se pot vedea în rândurile de mai sus, scrise, la o recitire, cu un patos și un imagism sui generis, care nu poate decât să frapeze ochiul și să provoace o stare anume (a) cititorului (desigur, totul citit dintr-o anume perspectivă); pentru că poemul se simte, aici se simte acea revoltă (să-i zicem) camusiană, un extaz de tip Cioran pe culmile disperării, mundanizat cu/ de ultimele versuri, în care poetul țâșnește precum privirea lui Stănescu (și privirea-n sus țâșni/ curcubeu tăiat în două) și se afirmă clar și răspicat „propriu”, Liviu Antonesei.
În alte poeme, Antonesei-poetul devine un ludic-avangardist-eclectic și se joacă cu formele poeziei trecând atât prin formele clasice de scriere (ritm, rimă, măsură), dar și prin celelalte, amestecate, simboluri, refuzul artei de a se prostitua! și altele, în poeme kilometrice, în care esența este refuzul poetului/poeziei de a respecta convenția (oricare ar fi ea), deci o afirmare a negării, în care „o tăcere ca un pahar de lapte rece”, poezie în care poetul nu uită să se autoironizeze asemuindu-se unei broaște, conchizând că „nu-i pasă de nimic”.
Însă asta se întâmplă în primul volum, cum ziceam, în care Antonesei-poetul se caută într-o continuă căutare, un titlu cu miză suprarealistă (dar nu întocmai), în care experimentează diverse teme, diverse forme, diverse simboluri, desigur, uneori plusând inutil, fapt ce se datorează tinereții (de atunci) a poetului, tinerețe în care el caută să frizeze, să distrugă și să reconstruiască (mitul eroului civilizator), alături de lecții despre ars amatoriile sale, despre tristețe, referiri la Hölderlin și Eminescu, și Novalis + alții.
În Apariția Eonei și celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1986-1999), Liviu Antonesei atinge un stadiu al creației, o anume maturare a formei, expresiei poetice.
Aici Liviu Antonesei scrie poeme de(spre) dragoste, despre Eona, un fel de Maria Ioana a lui Bogza, un fel de muza poetului universal (fie că ar fi aici referiri la diverși poeți care au avut diverse muze reale sau doar imaginare), în care iubita poetului devine obiect și, prin urmare, devine un referent folosit în interiorul poeziei, uneori abstractizată la maximum, sau poate doar plasticizată, alteori devenind o imagine dinamică, învestită cu un iz erotic așa cum găsim la un Brumaru sau, iarăși, un Bogza, așa cum găsim într-o Imagine:
„În mișcare ușoară, un tablou de Magritte –
de la jumătatea abdomenului, la jumătatea coapsei,
unduire albă și mată, un magic triunghi,
înscris în el – ochiul care atinge.
Și chiar ochiul de bronz.
El vede, el presimte clipa în care
totul în lume va luci ca un fulger
ce șterge din carne trecutul.
O explozie blândă, o mare speranță…”.
După cum se poate vedea, și așa continuă întregul grupaj de poeme, o luptă de posesie, despre care am putea foarte bine vorbi dintr-un Georges Bataille sau dintr-un Freud sau un oricare altul, în care el, un el universal, nenumit, care o posedă pe ea, oricare ar fi ea (Maria sau altcineva), pe o plajă undeva pe malul unei mări exotice, grecești sau altcum, „pân’ la capătul ultim al lumii”, în care expresia devine mai explicită, lăsând deoparte o oarecare timiditate pe planul expresiei, devenind din ce în ce mai neaoș, mai dezlânat (à la Emil Brumaru), după cum găsim în Cântecelul de plimbare:
„Pasul tău pe străzi înguste
Face flamure din fuste
Curul tău, puțin mai sus,
Mă lasă pe gânduri dus.
Curul tău și grota ta
De mine-s alăurea!
(…)
Curul tău și grota ta,
Curul tău și grota ta,
Îmi săruta inima!”
Desigur, de-a lungul volumului, avem parte de suișuri și coborâșuri, când ajungând într-o zonă a extazului (meta)fizic, când ajungând în zone ale depresiei, ale dezamăgiri și ale unui strigăt de disperare venit dintr-o genune a stării sufletești.
Există multe zone și, desigur, destul de multe zone comune în textele lui Liviu Antonesei, dar există, fără niciun dubiu și zone în care expresia lirică, în care lirica devine, printr-un proces alchymic, cum zice poetul, poezie, fără a se încurca în ițele unui poem eșuat sau nu în totalitate realizat.
Există o anume zonă de maturitate, dar și zone în care Antonesei doar se joacă, înscriind doar versuri care, repetate obsesiv, se videază de sens, așa cum ar face, bunăoară, absurdiștii în teatrul lor, dar despre asta altădată.
În ultimul grupaj, Povești filosofice cretane și alte poezii, Liviu Antonesei se dezbară, într-un final, de orice fel de clișeu sau de poză, sau de teribilism literar, scapă de orice influență pe care am putea-o regăsi în poemele sale, scapă de orice altceva și devine el însuși, îl vedem pe Liviu Antonesei poet, curățit, spășit, ironic, mai ales când ia contact cu alte culturi (după cum se va vedea, e vorba de englezi), melancolic, aș spune aplecat spre meditație, dar ar fi prea comun, nu, o poezie cât mai curățită, dezbărată de orice artificiu, cum găsim în 3:
„Bărbatul care demonta dușurile
de pe Praia de Vitória
Nu era bătrân, nici tânăr nu era,
N era nici măcare între ouă vârste 0
(…)
Era fără vârstă. A plecat agale
Cu soarele bătându-i în ochi,
Lăsând în urmă un șchiopătat ușor
Și o mare singurătate în care se regăsea
Numai foșnetul Oceanului.
În urmă, o umbră uriașă –
Fie care vorbește după puterile sale.
Sezonul se încheie, bucuria
Îmi sporește cu fiecare clipă”.
Iată un exemplar de POEZIE, în care Liviu Antonesei lasă metafizicul la el acasă, sau fiorul metafizic, imaginile curg una din alta, omul-fără-vârstă este foarte bine conturat ca un personaj sine ano, golit de o sineitate anume, care șchiopătează, o minunată imagine și, desigur, și un subtext care mai mult ca sigur că poate fi reperat de oricine citește această poezie, lipsită de artificii și expansivismul specific scriitorilor în genere până la o anumită maturitate scriitoricească.
Fără doar și poate, ironia și imaginile insolite sunt la ele acasă, pe alocuri, cum am zis, găsim și zone desuete, dar, altminteri, o poezie cât mai curată/ curățată de orice fel de balast care nu face decât să te îmbie la lectură, astfel o lectură plăcută!