Maria Tudor. Povara frumuseții – Jean Plaidy

Maria era o ființă sălbatică, se împotrivise disciplinei pe care i-o impusese tatăl ei; rigoarea cu care Henric al VII-lea își crescuse copiii nu făcuse decât să le sporească setea de libertate. Același lucru era valabil pentru Henric și cu siguranță și pentru Margareta. Erau încăpățânați din fire; își spuneau că fac parte din neamul Tudorilor, dar nu moșteniseră nimic din prudența tatălui lor; erau Plantageneți, fiecare dintre ei – aventurieri care cereau totul de la viață și își puneau la bătaie în acest scop toată voința puternică.

Mereu am considerat literatura istorică una dintre cele mai greu digerabile din toate punctele de vedere. Numeroși ani, zeci de evenimente, sute de locații, mii de personaje, intrigi peste intrigi, reguli și principii cărora cu greu le găsim astăzi vreo logică, scară de valori sau priorități aproape inversată față de cea pe care noi o considerăm firească. Dar nu e de mirare, pentru că vremurile s-au schimbat. Și tocmai în asta constă farmecul istoriei, în dezvăluirea acelor lucruri, de cele mai multe ori banale, care au schimbat irevocabil cursul istoriei.

Un farmec și mai aparte îl au romanele inspirate din episoade istorice ce au marcat, la un moment dat, într-o mai mică sau mai mare măsură, lumea de atunci. Datorită lor, interesul meu pentru istorie a încolțit și a crescut asemenea unei plante care cere din ce în ce mai multă apă pe măsură ce se înalță. Prima mea floare care a înflorit în acest fel am stropit-o cu romanele Philippei Gregory, scrise ca o poveste despre Epoca Medievală a Angliei, când tronul a fost ocupat de celebrul Henric al VIII-lea. Autoarea dedică acestui personaj nu mai puțin de șase volume, prin care reușește să dea un curs logic în ceea ce privește deciziile și modul de gândire ale regelui, acesta fiind în permanență urmărit de un singur neajuns: faptul că nicio soție nu îi putea dărui un moștenitor la tronul Angliei.

Romanul scriitoarei Jean Plaidy, Maria Tudor. Povara frumuseții, are în centru pe una dintre surorile lui Henric al VIII-lea, despre care Philippa Gregory nu oferă prea multe detalii. Dar nu din acest motiv m-a atras cartea foarte mult, ci pentru că a venit ca o continuare sau, mai bine spus, ca o completare a perspectivei pe care Gregory o creează despre Henric al VIII-lea în romanele sale. În felul acesta am aflat că Henric nu este un tiran din fire, așa cum reieșea din seria despre Tudori. Ca rege, soț, tată, prieten, el nu cunoaște milă, compasiune, înțelegere și nimeni și nimic nu îl poate mulțumi. Ca fiu și ca frate însă lucrurile stau cu totul altfel. El și-a respectat mama foarte mult și și-a iubit surorile aproape la fel ca pe sine și, dar mai ales, pe Maria, pe care o diviniza mai mult ca pe toate soțiile sale la un loc. Din acest motiv îi iartă acesteia orice nesupunere, fiind probabil singura persoană din viața lui față de care și-a păstrat cuvântul dat. Însă Maria îl cunoaște foarte bine pe fratele ei și știe cum să-l manipuleze pentru a obține ceea ce dorește de fiecare dată. Astfel, chiar și cel mai imprudent gest al ei, care ar fi costat-o viața în alte condiții, îi este iertat și acceptat în cele din urmă, și anume decizia ei de a se căsători, împotriva voinței regelui, cu Charles Brandon, curtean de viță nobilă, dar cu un rang inferior Mariei.

În romanul său, Jean Plaidy subliniază, așa cum și titlul sugerează, cât de importantă este frumusețea unei femei în Anglia Medievală. Nu numai că este ca o carte de vizită, dar aspectul fizic poate fi decisiv în ceea ce privește soarta pe care femeile o au. Este de multe ori permisul de trecere către ranguri superioare, dar și motivul unei vieți conduse de discriminare.

Fie bogat, fie sărac, urâțenia nu te poate niciodată ajuta. Dar frumusețea poate? Nu este o garanție, este doar asul din mânecă și depinde de fiecare femeie în parte cât de bine îl joacă… Maria Tudor cu siguranță l-a avut, dar dacă a știut cum, cât și când să îl folosească veți afla din romanul autoarei Jean Palidy, Maria Tudor. Povara frumuseții.

Scroll to Top