Recenzie scrisă de Eugenia Crainic.
Când spui William Golding, spui în primul rând „Împăratul muștelor”. De aceea, când mi-a căzut în mână Moștenitorii, am început s-o citesc printr-o… binemeritată pauză. Cu alte cuvinte, am tratat-o ca pe o cură obișnuită de slăbire, care veșnic începe de… luni. Și totuși, până la urmă m-am apucat. Și bine am făcut, fiindcă am descoperit o carte cum n-am mai citit.
Ideea de bază a cărții mi s-a părut cel puțin originală, mai ales că acțiunea se desfășoară în paleolitic. „În paleolitic”? mă întrebam adesea. Ce să scrii din paleolitic? Cum să-ți închipui ce făceau niște oameni în paleolitic? Cu toate acestea, Golding a reușit să încropească o acțiune închegată. Oamenii din centrul evenimentelor sunt oameni ai cavernelor, cu nume cel puțin bizare – Lok, Liku, Nil, Ha, Fa, Mal –, dar care par potrivite pentru ceea ce ne-am putea noi imagina despre acea perioadă. Aceștia, după ce ies din iarnă, părăsesc adăpostul în care și-au petrecut zilele friguroase și se îndreaptă spre pădurea în care aveau de gând să-și petreacă vara. Pe drum, cu totul întâmplător, se întâlnesc cu un alt grup de oameni ai cavernelor, care însă, spre deosebire de cei dintâi, ajunseseră pe un prag superior al evoluției. Erau dotați cu lănci, săgeți, bărci cu pânze, foc etc. Este descrisă, cu o aplecare aparte spre detaliu, întâlnirea dintre cele două entități, care nu a decurs deloc bine. Cel puțin, așa lasă povestitorii speciei mai puțin avansate să se înțeleagă. Cu cuvinte extrem de puține, ei reușesc să transmită că oamenii cei noi (sunt numiți astfel cei mai dotați) le sunt inițial „frați”, mai apoi „magicieni”, iar în cele din urmă, când se mai dumiresc, le sunt „inamici”. Golding reușește aici să facă niște oameni ai cavernelor care nu știu multe și nici nu dispun de suficiente cuvinte, să descrie ceea ce văd. O barcă, de pildă, este doar „un buștean scobit”, în imaginația lor, iar la această concluzie au ajuns abia după ce au privit de mai multe ori acest obiect, spre a-și da seama ce este și la ce folosește; nimic nu putea ilustra mai bine gândirea înceată a speciei involuate imaginate de Golding. Totuși, așa cum e, entitatea paleolitică este stăpânită de instincte și emoții. Ei percep și înțeleg lumea prin intermediul tuturor simțurilor de care dispun și se minunează în fața noului tot așa cum s-ar minuna un om din Neanderthal în fața unui metrou. Nu mai puțin însă m-am mirat și eu în fața unui tablou cel puțin identic, atunci, ca și acum; tablou care m-a impresionat prin simplitatea lui, rămasă la fel peste milenii: „Începu să sară în sus și-n jos. Sânii îi săltau și câte o bobiță de lapte îi apăru în sfârcuri. Cel nou adulmecă și se cățără pe umărul ei, lăsându-se în jos. Ea îl prinse și îl ținu strâns cu ambele mâini, până ce el scânci înainte de a suge.” O scenă a suptului, eternizată în esența ei. Nimic nou până astăzi.
Să nu vă așteptați la un roman clasic! Nu este. Ca să-i dibuiești acțiunea trebuie să te înarmezi cu răbdare. Nu de alta, dar avem de-a face cu niște oameni primitivi, care vreme de peste o sută de pagini aleargă spre o anumită țintă – un râu – și înapoi, pentru că sunt speriați și foarte dezorientați. Și, deși uneori par că înțeleg ce-i înconjoară și că știu ce au de făcut, până la urmă reiese că tot nu pricep nimic. De aceea, acțiunea mocnește, este ca un jar tern, care nu mai impresionează prin nimic: dogorește, dar nu oferă spectacol. La fel și cartea lui Golding: nu excelează prin acțiune, însă are darul să creeze atmosferă și impresionează prin descrierea sentimentelor personajelor. Fiindcă, nu-i așa?, sentimentele n-au fost inventate de societatea modernă.
Interesant este și ultimul capitol, în care-i întâlnim mai pregnant pe „ceilalți oameni”, ceva mai evoluați. Excelentă descrierea modului în care-i văd ei pe oamenii de Neanderthal.
Dacă aș fi nevoită să predau acest roman, le-aș releva elevilor că au de-a face cu un roman de o tehnicitate aparte, care intră în profunzime în natura lui Homo Sapiens și a agresivității specifice acestuia, dar și că anumite lucruri sunt făcute pentru a fi perene, cum ar fi relațiile dintre femei și bărbați sau iubirea dintre membrii unei familii, care o fac să fie închegată și puternică.
Nu aș putea spune că „Moștenitorii” („The Inheritors” – titlul original) este un roman plăcut sau o recomandare ideală pentru cititorul care dorește să se relaxeze. Dimpotrivă. Este un roman parcă făcut pentru studiu. Mai ales că este repetitiv, în mare parte, respirând „didacticul” prin toți porii. Și mi-a mai lăsat și impresia vagă a unei oarecare „lălăieli”. Acest roman, în opinia mea, ar fi putut fi redus la jumătate fără nicio problemă. Poate ar fi lipsit unele descrieri, care însă nu i-ar fi știrbit din consistență. Și totuși, e Golding. Fie și numai pentru scriitura de posesor de „Nobel” pentru literatură și tot face să-i parcurgeți și cel de-al doilea roman.