O istorie a lumii în 10 ½ capitole, de Julian Barnes, este o carte despre care auzisem multe și care mi-a semnalat încă din titlu că urmează o incursiune prin spații aparținând trecutului istoric, dar desigur că nu mă așteptam nici pe departe la o manieră obiectivă de articulare a discursului narativ. Pe parcursul lecturii, am ajuns la concluzia că evenimentul istoric e grefat în țesutul narațiunii, dar nu deține autonomie proprie, ca în cazul unor lucrări istorice propriu-zise.
În acest caz, titlul este doar o ispită pentru cititorul curios și pe care sigur l-ar încânta ideea de a trece în revistă, în doar 422 de pagini, o suită impresionantă de fapte istorice la care a fost supusă omenirea de-a lungul existenței ei. Cititorul cade în această capcană și se pomenește în fața unei lucrări ce demontează orice astfel de așteptare, surprinzând prin ironie, prin falsa aparență și printr-o tonalitate ludică care te captivează încă de la primele rânduri.
Publicată în 1989, cartea nu este decât o colecție de povești care par să fie independente una de cealaltă, dar care, prin aceeași manieră subversivă a autorului, converg la un moment dat, doar atât cât este suficient să îl țină pe cititor la un nivel de concentrare ridicat. Poveștile au caracter eclectic, au voci narative total diferite și, după părerea mea, nici calitatea lor estetică nu este una aflată la unison în toate dintre capitolele consacrate acestui volum. Ficțiunea se forjează pe evenimente istorice concrete, așa încât cititorul trebuie să fie unul instruit și inițiat, dar mai ales avizat. În unele capitole, acestea sunt mai ușor de reperat, dar trebuie recunoscut faptul că altele necesită o privire mai atentă. Dar nu-i nimic. Însuși autorul oferă la sfârșit câteva note pentru decodificarea narațiunii, astfel încât obstacolele ce țin de receptare sunt ușor de îndepărtat.
Lectura este una provocatoare, însă n-aș putea să spun că încântarea este una pe măsură. Dincolo de această opinie bazată pe afinitățile personale, cartea este o lucrare experimentală care își merită locul printre cărțile de top ale postmodernismului de origine britanică. Se remarcă spiritul contestatar al autorului, care nu se teme să nege valori și fapte consacrate în istoria lumii. În primul capitol, episodul Potopului biblic este revizuit într-o manieră ludică, care ar fura zâmbete și celui mai fanatic creștin. Arca lui Noe, vasul cu valoare simbolică deține o importanță majoră în mitologia creștină, ca o reprezentare a voinței divine implacabile. Ceea ce se remarcă în acest prim capitol este chiar personajul narator, reprezentat de un simplu car, care printr-un proces de intruziune remarcabil reușește, alături de alte insecte din specia lui, să se îmbarce pe arcă. Desigur că, în mod normal, nicio astfel de insectă nu ar fi avut loc pe un vas al cărui principal material de construcție este lemnul, dar se pare că în viziunea lui Barnes pasagerii clandestini, cum îi numește, au trecut cu succes de vigilentul ochi al alesului Domnului, despre care vocea narativă afirmă cu vehemență: Nu știu cum să fac ca să v-o spun cât mai elegant, însă Noe n-a fost un tip de treabă. Se produce o destructurare a formulelor biblice consacrate și deplin acceptate fără niciun soi de mefiență și se reproblematizează verosimilitatea în ce privește logica evenimentelor: Sau puneți problema altfel: ce dracu’ credeți c-au mâncat Noe și ai lui pe Arcă? Ne-au mâncat pe noi, bineînțeles. Cu alte cuvinte, dacă vă uitați acum la împărăția animalelor, doar n-o să credeți că așa a fost dintotdeauna, nu?
Relația cu cititorul este una activă; acesta este interogat într-un retorism care cucerește și care menține vie conexiunea cu textul. Totul este relativizat, legitimitatea alegerii lui Noe ca lider al mișcării salvatoare este supusă întrebărilor. Carul nu își face apariția însă doar în primul capitol, el ocură în mare parte din secvențele textuale, ca un simbol al decăderii, măcinării și procesului la care este supus fenomenul istoric. Truismul învingătorilor care scriu istoria este valorificat în mod tacit în această colecție de povestiri. În capitolul al treilea, intitulat sugestiv și ironic Războaiele religioase, este relatat episodul procesului carilor care sunt acuzați că ar fi cauzat instabilitatea unei biserici. Din nota autorului aflăm: Capitolul 3 se bazează pe proceduri juridice și cazuri concrete, descrise în The Criminal Prosecution and Capital Punishment of Animals de E. P. Evans (1906), dar, chiar și fără această informație, lectura acestui capitol este una de profundă delectare.
De remarcat este inserția altui capitol, nenumerotat, care conține o discuție cu iz filosofic în jurul temei iubirii. Naratorul se adresează în mod direct cititorului, creându-se un nivel metatextual. Acesta poartă chiar numele autorului, Julian Barnes, iar secvența pare singura din întregul complex narativ care nu pare să fie guvernată de ironie.
Dincolo de disiparea spațio-temporală a evenimentelor (Arca lui Noe, o curte medievală franceză, Paradisul, o junglă etc.), autorul se folosește de pretextul istoric pentru a realiza o construcție narativă de un rafinament aparte, unde își poate permite să se joace cu ideea de religiozitate, de imuabilitatea istoriei reperabile într-o conștiință colectivă, folosind un ton eminamente ludic. Autorul nu apelează la o abordare a istoriei prin intermediul unui providențialism însușit în mod abuziv, aducând astfel un atac la adresa discursului istoric tradițional, la pretenția nejustificată a istoricilor de a părea pur obiectivi. Tehnicile folosite de autor se aluvionează într-o ficțiune deosebită: tehnica colajului de povestiri, a juxtapunerii, a contrastului și a paralelismului și multe altele pe care le va identifica fiecare cititor, care nu trebuie să se abandoneze iluziei oferite de lipsa coerenței, despre care pot afirma că este una curat voluntară pentru a susține ideea centrală pe care am problematizat-o anterior.
Spor la lectură!