Yigru Zeltil revine alături de noi într-un periplu prin poezia portugheză postbelică și actuală. Acest miniserial ne este oferit prin efortul lui extraordinar, zic eu, de a sintetiza și de a comasa un volum imens de informații și de istoric (sau istorii) legat de poeți și poetici. Dacă nu ați citit prima parte, o găsiți aici, iar în partea finală, Yigru a promis că ne va prezenta ceva centrat pe postmodernism – doar trăim în plină eră. Așadar, lectură plăcută vă dorim!
Poezia portugheză postbelică și actuală. O panoramă (partea a 2-a)
de Yigru Zeltil
Valurile se spărgeau unul câte unul
Eram singură cu nisipul și cu spuma
Mării care cânta doar pentru mine.
Sophia de Mello Breyner Andresen, (Valurile), din volumul „Ziua mării” (1947)
Neomodernismul, am putea spune, se conturează încă de la începutul anilor ‘40, prin revista Cadernos de Poesia și prin debuturile unor poeți precum Jorge de Sena („Piatra filosofală”, 1950; „Arta muzicii”, 1968 etc.), Eugénio de Andrade („Adolescent”, 1942; „Amanții fără bani”; 1950, ,,Cuvintele interzise”, 1951 etc.), Sophia de Mello Breyner Andresen („Coral”, 1950; „Mare nouă”, 1958; „Numele lucrurilor”, 1997 etc.) sau Ruy Cinatti („Noi nu suntem din această lume”, 1941; „Cartea prietenului meu nomad”, 1958; „O secvență din Timor”, 1970 etc.). Oarecum în prelungirea modernismului moderat de la Presença, aceștia par să fie tributari unor elemente vetuste (neoclasicism, neoromantism, neosimbolism), dar, mai ales pe măsură ce Pessoa este (re)descoperit, tind să fie reevaluați din alte unghiuri. De pildă, Jorge de Sena este văzut de Silva Carvalho ca primul poet care evadează din tutela lui Pessoa și care ar inaugura o concepție postmodernă care nu mai este centrată pe techné.
Nu de poezie are nevoie lumea.
De altfel, niciodată n-a avut nevoie. A fost dintotdeauna
o excrescență scandaloasă care
i-ar fi zis cum e josnică viața
pe care n-o trăim pentru alții în ea.
Și niciodată, doar de a fi, n-a zis poezia
altceva, chiar când minte
că din supraviețuire e compusă viața.
Lumea are nevoie de moarte. Nu de moartea cu
care atâția omoară zilnic,
insistând în a-ți transmite grandoarea de a fi viu.
Nu de moartea care omoară puțin câte puțin,
și de care toți se eliberează prin înmormântarea celorlalți.
Dar de moartea care să te omoare ca o ploșniță, un purice,
un păduche, un gândac de bucătărie, un șoarece.
Sau să vină bomba pentru aceste păcate,
de a fost să naștem copii pentru asta.
Trebuie să întoarcem la materia primitivă
mizeria asta. Și, în mârșăvia
de a fi, măcar ai putea să ai
bucuriile inocente ale noului început.
Să se prăbușească sorii. Să moară stelele.
Totul să reînceapă de când lumina
nu era încă separată de întunericul
spațiului fără materie. Nici nu era un spirit
care să umble degeaba deasupra apelor liniștite,
care ar fi putut să se amăgească privind creația.
(Totuși, cel mai bine ar fi să nu începem din nou.)
Jorge de Sena, „Ispitele Apocalipsei”, din volumul Peregrinatio ad Loca Infecta (1969)
Apreciată mai ales dintr-un unghi ecologic, Sophia aduce o poetică antimodernă care (inclusiv în poemele antisalazariste) pare a fi reductibilă la retorici romantice sau chiar clasiciste. La fel de sesizabil este însă faptul că lirismul acesta mimetic, sub auspicii puriste, este marcat stilistic de o reducție care o plasează pe Sophia în vecinătatea obsesiei pentru tăcere și pentru scriitura poeților abstractizanți din următoarele promoții.
Doar câteva dintre nenumăratele volumele ale lui António Ramos Rosa…
***
Undeva un om
moare discret.
S-a înălțat o floare.
S-a ridicat un oraș.
În timp ce soarele zăbovește
sau trece un nor
apare o nouă imagine.
Undeva un om
își deschide pumnul și râde.
António Ramos Rosa, poem fără titlu din volumul „Strigătul clar” (1958)
Inițial promovând un soi de „realism contradictoriu” (formula lui Melo e Castro) în paginile revistei Árvore (1951), poeți precum António Ramos Rosa („Călătorie printr-o nebuloasă”, 1960; „Pe fața pământului”, 1961; „Construirea corpului”, 1969; „Piatra goală”, 1972; „Zăpada de pe pagină”, 1978; „Cuvintele”, 2001 etc.), Albano Martins (antologia „Vocația tăcerii: Poezii 1950-1985”), Raul de Carvalho sau Egito Gonçalves realizează primii procesul de epuizare a modernismului, dus la capăt de poeții revistei Poesia 61 – Casimiro de Brito („Poeme ale singurătății imperfecte”, 1958; „Grădini de război”, 1966; „Vietnam – în numele libertății”, 1967 etc.), Luiza Neto Jorge („Noapte vertebrată”, 1960 etc.), încă prolificul Gastão Cruz („Boala”, 1963; „Teoria vorbirii”, 1972; „Orgă de lumini”, 1990; „Moneda timpului”, 2006 etc.), Fiama Hasse Pais Brandão (antologia „Miez”), Maria Teresa Horta („Tatuaj”, 1961; „Dragoste locuită”, 1963; „Femeile din Aprilie”, 1976 etc.)…
Apă înseamnă pasăre
dacă
silaba este o piatră rece
pe balanța ochilor
dacă
cuvintele sunt pline de sânge
și dezgolesc obiecte
dacă
volumul acestui vânt este un triunghi în apă
dimensiunea acestei păsări este un râu prelungit
unde
mâinile copleșite șterg
primul cuvânt
Fiama Hasse Pais Brandão, „Grafia 1”, poem din volumul „Morfisme” (1961)
…și mai ales de Herberto Hélder (cel care a refuzat Premiul Pessoa în 1994), în a cărui operă poetică se pot regăsi unele dintre cele mai radicale texte ale poeticii impersonale, autoreferențiale, textualizante care domină poezia acestei perioade (și la care aderă până și poeți mai bătrâni, precum fostul neo-realist Carlos de Oliveira, care și-a rescris pentru antologii textele mai vechi și care a publicat volume mai noi precum „Micropeisaj”, caracterizate de o răceală „minimalistă”), alături de (aparent paradoxale) deschideri orfice (nu foarte departe de Pound). Printre volumele și ciclurile importante ale lui Hélder se numără „Lingura din gură” (1961), „Poemact” (1961), „Electronicolirica sau Mașinăria lirică” (1964), „Humus” (1967), „Bețivul nocturn” (1968, volum cu poeme din diferite colțuri ale lumii, care nu constituie „traduceri”, ci… „texte transformate în portugheză”), „Ultima știință” (1988) etc.
Tot discursul este doar simbolul unei inflexiuni
a vocii
insinuarea unui gest o temperatură
dezordinea sa neobișnuită este condusă de un gând
mai bine ai spus «un efort» necoordonat (în vreun fel)
totuși de «modelare» întrebați «creează modele?»
nu domnilor pentru asta ar fi trebuit să existe un «model»
o idee organizată un canon
dorim să sugerăm lucruri precum «imagine a respirației»
«imagine a digestiei»
«imagine a dilatării»
«imagine a mișcării»
«prin cuvinte?» au întrebat ei și trebuie să spun că era
o întrebare periculoasă o alarmă așezând pentru totdeauna
ceva precum cunoscutul amor dintre cuvinte
în centru
Herberto Helder, fragment din „Text 1”, din ciclul „Antropofagii” (1971)
Totuși, există în această perioadă și variante ceva mai laxe ale acestui neomodernism, precum se poate vedea, de pildă, în poezia lui Ruy Belo, cuprinsă în volumele „Acel fluviu Eufrat” (1961), „Gură bilingvă” (1966), „Om de cuvânt/cuvinte” (1969), „Marginea bucuriei” (1974) etc.
E o chestie stranie vara asta
Și totuși aș fi jurat că am fost aici
Nu mă doare nimic, nu. Ce mai faci, mătușă?
Clar că merită, de ce nu?
Da, eu sunt, neîndoielnic trebuie să fiu eu
Poți avea încredere în mine, am o convingere
Nu e frumoasă marea, valurile, toate astea?
Până acum am cunoscut forme de a o spune altfel
Sunt lucruri importante, unele mai mult decât altele
E suficient să ne spălăm picioarele străine la intrare
și doar noi poruncim în acest templu al nimicului
Și orgoliul e adevărata noastră casă
În acest moment al anului când vântul suflă
deasupra zilelor noastre, știi cine îmi plăcea să fiu?
Nu funcții sau onoruri, nu. O simplă pisică la soare,
poate o manieră sau un sens pentru lucruri
Ruy Belo, fragment din „Acizi și oxizi”, din volumul „Gură bilingvă” (1966)
Volumul al doilea din Poesia Experimental (1965).
Poezia concretă braziliană, deși i-a motivat pe unii avangardiști din mai multe țări chiar să învețe limba portugheză, a fost receptată în Portugalia nu fără ironii din partea conservatorilor sau vigilență din partea cenzorilor… Mișcarea PO.EX (Poesia Experimental Portuguesa) fusese prefigurată de apariția în 1957 a volumului „Oglindă oarbă” a lui Salette Tavares și de apariția în 1959 a unui articol despre poezia concretă, articol semnat de Ana Hatherly. O „Antologie a poeziei concrete braziliene” (1961) va fi urmată prompt de un prim volum portughez alcătuit exclusiv din poeme concrete, „Ideograme” (1962) a lui E.M. de Melo e Castro. Mișcarea propriu-zisă debutează cu primul număr (1964) al revistei Poesia Experimental, în care apar Melo e Castro, Salette Tavares, António Aragão, António Barahona, alături de doi neomoderniști care s-au implicat pentru o scurtă perioadă în mișcarea experimentalistă (Herberto Hélder și António Ramos Rosa) și, în următorul număr, de diverși poeți din țări precum Brazilia, Marea Britanie, Franța ș.a.m.d.
E. M. de Melo e Castro, „Tăcere” (1972)
Într-un volum intitulat „Propoziția 2.01 – Poezia experimentală” (1965), Melo e Castro dă următoarea definiție: „Poezia experimentală – formă specifică a activității creatoare a Omului cu scopul de a experimenta acest fenomen, studiind rezultatul acestor experimente”. Așa cum va sublinia mai târziu Hatherly, „experimentaliștii își asumă o ținută obiectivă (s.m.), care se dorește a fi științifică, în care au mare importanță chestiunile formale și structurale; cuvântul se substantivizează, semnul obține autonomie și sintaxa lasă loc conceptului de constelație (Gomringer)”.
Ana Hatherly, „Scriitorul”, 1975 (poem vizual construit din diferite caligrafii ale cuvântului „escritor”)
Cei din mișcarea PO.EX (în frunte cu poeții și teoreticienii Ana Hatherly și Melo e Castro, activi și în ziua de azi) au urmărit nu o transplantare a poeziei concrete pe tărâm portughez, ci o întreagă „cercetare” a posibilităților textului-semn înțeles sub dimensiunea sa productivă. Spre deosebire de poeții momentului Poesia 61, experimentaliștii s-au constituit ca o veritabilă neoavangardă, acordând o mare importanță teoretizărilor (în care ei fac uz de cuceririle atunci recente ale lingvisticii structurale și generative, ale semioticii, ale ciberneticii ș.a.m.d.), nu fără a trimite câteva săgeți în direcția lirismului, a discursurilor patriotarde și „călduțe”, a criticii literare și a „mainstream”-ului ș.a.m.d. Ei au criticat și subiectivismul „romantic”, dezorganizat al suprarealiștilor (experimentaliștii, în mod evident, doreau să fie „scientiști”, raționali), de care îi apropie, în schimb, aspectul spontan (dar nu fără compoziție) al unora dintre textele lor (precum poemele vizuale semnate de Hatherly, care, cercetând chestiuni precum hieroglifele sau poezia barocă, s-a plasat în continuarea unei lungi tradiții (dincolo de „inovațiile” avangardelor) pe care o explicitează în „reinventarea lecturii”, 1975), dar și tentele politice. Poate cel mai reprezentativ exemplu ar fi happening-ul Concerto e Audição Pictórica, în catalogul căruia, de pildă, figurează o compoziție intitulată Sonata ao Lu….ar livre, însoțită de mențiunea că „această piesă nu va fi interpretată, deoarece nu există ar livre (aer liber) în Portugalia”…
Silvestre Pestana
Printre experimentaliști se mai numără José-Alberto Marques (autorul textului considerat prima poezie concretă propriu-zisă, „Singurătate” din 1958), Silvestre Pestana („Noul popor digital”), Pedro Barbosa („Literatura cibernetică”), Abílio-José Santos, Fernando Aguiar, Álvaro Neto (Liberto Cruz), Maria Alberta Menéres etc. În pofida dimensiunilor mișcării, climatul literar portughez (care înca mai discuta în termeni precum „inspirație” sau „talent”) n-a fost deloc favorabil la început: acuze de „distanțare de realitățile sociale portugheze” (acuzație la care experimentaliștii au răspuns că vor să fie subversivi în relația cu discursul dominant prin deconstrucție și nu prin apropiere retorică, ca în cazul neo-realiștilor…), de „iconoclastie gratuită”, de „formalism steril” ș.a.m.d. De fapt, Melo e Castro și Hatherly, furnizând ei înșiși, ca avangardele de odinioară, teoria necesară înțelegerii textelor lor poetice (în care e sesizabilă legătura foarte strânsă cu artele vizuale, sabotând distincția „literatură SAU pictură”), au sabotat critica literară și, prin urmare, adeseori lor li se datorează în mod direct omologarea (aproape ca în cazul optzeciștilor de la noi). Oricum, ecourile mișcării se prelungesc până astăzi (în lucrările noi ale celor sus-menționați sau în volumele mai tinerilor Arnaldo Antunes, Carlos Ávila, Frederico Barbosa, Horácio Costa); a fost realizată recent și o Arhivă Digitală a Mișcării PO.EX (http://po-ex.net/).