Raymond Chandler – Somnul de veci

Raymond Chandler s-a născut la 23 iulie 1888, la Chicago. Se mută împreună cu mama sa în Anglia şi în 1907 devine cetăţean englez, apoi, în 1956, din nou cetăţean american. Şcoala o urmează în Anglia, dar studiază şi în Franţa şi Germania (1905-1907). Serviciul militar îl face în armata canadiană şi în Royal Air Force (1918-1919). O vreme, lucrează la Londra, la Departamentul de aprovizionare al Amiralităţii, apoi reporter la Daily Express şi la Western Gazette, în acelaşi oraş. Se întoarce în Statele Unite, unde lucrează la o fermă, apoi se ocupă de articole sportive, undeva în California, după care e contabil la o firmă de lactate, funcţionar la o bancă din San Francisco, reporter la Daily Express din Los Angeles, etc. Este scriitor profesionist din 1933 şi preşedinte al Asociaţiei Autorilor de Romane Poliţiste din America, în 1959. Cărţile pentru care e cunoscut şi foarte apreciat sunt: Somnul de veci, La revedere, iubita mea, O fereastră prea înaltă, Surioara, Rămas bun pentru vecie, Playback, Doamna din lac, Ucigaşul în ploaie şi, desigur, Simpla artă a crimei (1950). A scris piese de teatru şi scenarii. A câştigat premiul Edgar Allan Poe în 1946 şi 1955. S-a stins din viaţă la 26 martie 1959.

DESCARCĂ (DOWNLOAD)

Mai jos un mic fragment din carte.

Era pe la unsprezece dimineaţa, la mijlocul lui octombrie, soarele nu strălucea, iar în aerul limpede de pe dealuri plutea ameninţarea unei ploi torenţiale. Purtam un costum

albastru-deschis, cămaşă, cravată şi batistă la buzunarul de la piept toate de culoare închisă, pantofi negri, şosete negre de lână cu dungi albastru-închis. Eram pus la punct, curat, bărbierit şi necherchelit şi nu-mi păsa dacă cineva îşi dădea seama. Eram imaginea ideală a unui detectiv particular bine îmbrăcat. Făceam o vizită unei averi de patru milioane de dolari.

Holul principal al casei Sternwood era înalt de două etaje. Deasupra uşilor de la intrare, destul de încăpătoare ca să îngăduie trecerea unei turme de elefanţi indieni, pe un vitraliu larg, un cavaler în armură neagră salva o doamnă legată de un pom, goală puşcă, dar acoperită decent de un păr foarte lung. Cavalerul ridicase vizorul căştii ca să fie politicos şi moşmonea, dar fără succes, la nodurile frânghiei cu care doamna era legată de pom. Am rămas locului şi mi-am spus că, dac-aş fi locuit în casa aceea, mai devreme sau mai târziu, aveam să mă caţăr acolo să-i dau o mână de ajutor. Nu părea să depună un real efort.

La capătul holului se găsea un glasvand, iar în dosul lui o pajişte vastă, cu iarba verde ca smaraldul, ajungea până la un garaj alb, în faţa căruia un şofer tânăr, subţirel şi brunet, încălţat cu cizme negre şi lucioase, ştergea un automobil Packard maroniu, decapotabil. În spatele garajului se vedeau mai mulţi arbuşti, tunşi cu grijă ca nişte pudeli. După arbuşti – o seră cu acoperişul boltit. Apoi alţi arbuşti, şi mult mai în spate, conturul ferm, inegal şi plăcut al dealurilor.

În dreapta holului, o scară fără rampă şi cu trepte din dale urca spre o galerie cu grilaj de fier forjat şi spre un alt vitraliu cu legendă. Scaune încăpătoare şi necapitonate, cu perne rotunde din pluş roşu, ocupau nişele de pe întreg peretele. Nu părea să fi stat vreodată cineva pe ele. În mijlocul peretelui din stânga, se afla un imens cămin gol, cu un paravan de aramă în faţă, compus din patru plăci mobile, iar deasupra căminului o consolă de marmură cu amoraşi la colţuri. Deasupra consolei atârna un portret în ulei, iar mai sus de portret, dispuse cruciş şi încadrate sub geam, două fanioane de cavalerie ciuruite de gloanţe şi mâncate de molii. Portretul reprezenta un ofiţer în mare ţinută, pozând ţeapăn în uniforma de pe vremea Războiului Mexican. Ofiţerul avea barbişon negru, tuns cu grijă, mustăţi negre arcuite, ochi fierbinţi, aspri şi negri ca smoala şi aspectul general al unui om cu care e preferabil să fii în relaţii oarecum bune. Mi-am zis că putea fi bunicul generalului Sternwood. Greu de crezut să fi fost chiar generalul, deşi auzisem că era mult prea bătrân ca să aibă două fete, amândouă la primejdioasa vârstă de aproximativ douăzeci de ani.

Priveam acei ochi negri şi fierbinţi când, undeva în spatele scărilor, se deschise o uşă. Nu se întorcea majordomul. Era o fată.

Avea douăzeci de ani, un trup mic şi delicat, deşi părea voinică. Purta pantaloni albastru-deschis care o prindeau. Când păşea, părea că pluteşte. Părul castaniu şi fin era tăiat mai mult decât cerea moda zilei, a buclelor paj, ondulate înăuntru. Când m-a privit, i-am remarcat ochii cenuşii ca gresia şi aproape inexpresivi. S-a apropiat, mi-a zâmbit din buze şi i-am văzut dinţii mici, ascuţiţi, ca de veveriţă, albi ca pieliţa unei portocale proaspete şi strălucitori ca porţelanul. Sclipeau între buzele subţiri şi prea întinse. Faţa ei palidă nu arăta prea sănătoasă.
– Eşti înalt, nu? zise ea.
– Nu cu intenţie.

Ochii i se rotunjiră. Era nedumerită. Reflecta. Îmi puteam da seama, deşi ne cunoşteam doar de câteva clipe, că reflectatul va fi întotdeauna o povară pentru ea.
– Eşti şi arătos. Sunt sigură că ştii.

Am bombănit.
– Cum te cheamă?
– Reilly, i-am răspuns. Doghouse [1] Reilly.
– Ce nume caraghios!

Îşi muşcă buza, îşi înclină capul într-o parte şi-mi aruncă o privire lungă. Îşi coborî pleoapele până ce genele îi atinseră obrajii, apoi le ridică iar, ca pe o cortină la teatru. Ştiam prea bine trucul ăsta. Se aştepta să cad pe spate, cu toate patru labele în sus.
– Eşti cumva boxer? mă întrebă, văzând că nu mă las pe spate.
– Nu chiar. Sunt detectiv.
– De… De… Clătină furioasă din cap, iar culoarea vie a părului străluci în lumina cam anemică a holului imens. Îţi baţi joc de mine.
– Hm.
– Ce-ai zis?
– Hai, las-o. M-ai auzit.
– N-ai zis nimic. Mă agasezi groaznic.

Îşi ridică degetul mare şi-l muşcă. Era un deget cu o formă ciudată, subţire şi ascuţit, ca un deget suplimentar şi fără încheietură la prima falangă. Îl muşcă şi-l supse încet, învârtindu-l în gură, ca un sugar cu un biberon.
– Eşti grozav de înalt, spuse ea.

Apoi chicoti, cuprinsă de o veselie secretă. Pe urmă îşi întoarse trupul încet, cu o mişcare felină, fără să-şi ridice tălpile. Mâinile îi căzură moi de-a lungul trupului. Se aplecă spre mine pe vârfurile picioarelor. Îmi căzu drept în braţe. A trebuit s-o prind, căci altminteri şi-ar fi spart capul pe dalele de marmură. Am prins-o de subsuori, iar picioarele i-au cedat imediat. A trebuit s-o ţin strâns ca s-o menţin la verticală. Îşi lipi capul de pieptul meu, începu să şi-l frece şi chicoti.
– Şmechere, făcu ea. Dar şi eu sunt şmecheră.

Nu i-am răspuns. Majordomul alese tocmai acel moment să apară de după glasvand şi să mă vadă cu ea în braţe.

Nu părea jenat. Era un bărbat înalt, slab, cu păr argintiu, de vreo şaizeci de ani sau puţin mai mult. Ochii lui albaştri te priveau extrem de distant. Avea pielea netedă, lucioasă şi se mişca asemenea unui om cu muşchii foarte solizi. Înaintă încet spre noi, iar fata se smulse din braţele mele. Străbătu încăperea ca un fulger, ajunse la piciorul scărilor şi le sui ca o căprioară. Dispăru mai înainte ca eu să fi apucat să respir o dată ca lumea.

Majordomul rosti cu o voce neutră:
– Vă aşteaptă generalul, domnule Marlowe.

Mi-am ridicat bărbia din piept şi am dat din cap.
– Cine-i fata?
– Domnişoara Carmen Sternwood, domnule.
– Ar trebui s-o înţărcaţi. Pare destul de mare.

Mă privi cu o politeţe gravă şi repetă cele spuse.