Șapte povești de dragoste

Sapte povesti de dragoste

Titlu: Șapte povești de dragoste
Autor: –
Editura: Nemira
Anul: 2013
Nota: 8/10

 

Încă de când luăm ființă ne confruntăm cu așa numitele „întrebări existențiale”, acele întrebări ce ne răscolesc și care, oricât de mult am dori să le știm răspunsul, ne duc spre alte și alte necunoscute.
La început putem accepta cu ușurință neștiința, până în momentul în care cea mai grea dintre întrebări ne încolțește în minte: „Ce este dragostea?”. Există multe teorii și multe altele vor continua să își facă apariția. Paradoxal, toți iubim dar nici unul dintre noi nu știe ce reprezintă cu exactitate acest sentiment. Iubirea poate însemna o ploaie rece de vară, o adiere caldă a vântului, un gând, o amintire, o șoaptă… Cert e că iubirea este sinonimă cu noi și că acesteia îi este permis orice.

Fapt dovedit în culegerea cu cele Șapte povești de dragoste, publicată de editura Nemira, carte care este pentru oricine: bărbat sau femeie, tânăr sau adult, prieten sau îndrăgostit. Antologia cuprinde șapte ipostaze ale dragostei, șapte modalități de a simți și trăi dragostea, șapte versiuni ale aceluiași sentiment amețitor, în jurul căruia mari scriitori ai secolului XIX au țesut personaje și situații din cele mai romantice.

„Scrisoare de la o necunoscută” de Stefan Zweig înfățișează dragostea ca fiind sentimentul care dăinuie la infinit, necondiționat. Iubirea necunoscutei pentru R. este una aproape ireală, însă trainică și care trece peste imprevizibilul vieții, chiar dacă nu a fost niciodată împărtășită.
Într-o clipă doar, bătrânul Johann, care nu mă mai văzuse de când eram copil, m-a recunoscut. […] L-am văzut că tremură și se uită la mine speriat. În momentul ăla a ghicit mai multe despre mine decât ai reușit tu într-o viață întreagă. Toți oamenii pe care i-am întâlnit m-au iubit și m-au răsfățat, numai tu m-ai uitat mereu și nu m-ai recunoscut niciodată!

În „Fericire” de Guy de Maupassant este vorba despre găsirea sufletului pereche și de gesturile extreme pe care suntem dispuși să le facem ca să nu-l pierdem. În acest context, statutul social și normele impuse de societate nu mai au nici o valoare, drept pentru care Suzanne, fata cea bogată, a ales să fugă cu soldatul chipeș din regimentul tatălui ei și să ducă alături de acesta un trai simplu, izolat, până la adânci și crunte bătrâneți.
Am privit-o trist, uimit, fascinat de puterea iubirii! Fata cea bogată îl urmase pe bărbatul acesta, pe țăranul acesta. Devenise ea însăși țărancă. Își trăise viața fără lux, fără delicatețuri de vreun fel, se coborâse și îmbrățișase obiceiurile lui simple. Și încă îl iubea.

Oscar Wilde conturează o poveste de dragoste cu final neașteptat în „Privighetoarea și trandafirul”, culeasă din sertarul iubirii neîntinate, adolescentine. Atunci, gândurile nefiind limpezi iar dorințele contradictorii, putem renunța cel mai ușor la persoana îndrăgită, cu toate că orice gest de-al său poate avea pentru noi o însemnătate de necomparat. Pentru această iubire, însă, facem cele mai mari sacrificii, deși nu obținem întotdeauna dragostea persoanei pe care o iubim.
– Ce prostie mai e și Iubirea asta! și-a spus Tânărul lăsând în urmă casa profesorului. Nu e nici pe jumătate atât de folositoare ca Logica, pentru că nu dovedește nimic și afirmă întotdeauna lucruri care nu se vor întâmpla niciodată și îl face pe om să-și închipuie tot felul de neadevăruri. De fapt, e absolut nepractică, iar în epoca noastră să fii practic înseamnă totul. Am să revin la filosofie și mă apuc de studiul metafizicii.

Dragostea nu are vârstă. Te lovește și gata! La fel cum nici inimii nu-i poți impune pe cine să iubească. Cu această situație se confruntă eroina lui Arnold Bennett în „Ultima iubire”. Miss Osyth, profesoară ajunsă la vârsta de 40 de ani, se îndrăgostește de Alexis Beaumont, mai tânăr ca ea cu aproape cincisprezece ani. Este evident de la bun început că această iubire nu se poate înfăptui, deoarece sortită lui Alexis este Minnie, eleva profesoarei Osyth. Important e, atunci când iubim, să ne găsim puterea de a ne îndepărta de persoana iubită, dacă sentimentele nu sunt reciproce. În felul acesta procedează și Miss Osyth care, resemnată și conștientă de propria vârstă, a lăsat cale liberă iubirii dintre cei doi tineri.
După ce a plecat frumusețea de fată, s-a așezat la pian și a cântat singură în casă un mic preludiu de Bach. Și s-a hotărât cu însuflețire să devină un neobosit înger ocrotitor pentru cei doi îndrăgostiți. A uitat de sine. Era cumplit de fericită, cuprinsă de o fericire de împrumut.

„Eleonora” de Edgar Allan Poe este o autobiografie. De aceea, autenticitatea durerii provocate de iubire șochează atât de mult. Este o poveste scurtă, însă cuprinzătoare, despre faptul că dragostea este riscantă dacă ne simțim vinovați pentru că iubim. Totodată, ea sugerează și necesitatea firii umane de a nu rămâne ancorată în trecut și de a merge mai departe, spre orice fel de viitor ne-ar aștepta.

Dar golul din inima mea nu se umplea nici așa. Tânjeam după dragostea care mai înainte o umpluse până dăduse pe alături. La sfârșit valea mă îndurera amintindu-mi de Eleonora și am părăsit-o pe veci pentru zădărniciile și triumfurile agitate ale lumii.
Personajul principal din „Nopți albe” de Feodor Mihailovici Dostoievski este un visător convins, care se detașează de orice realitate și își duce existența într-un univers creat de el însuși din vise și dorințe. În lumina acestui lucru, el trăiește drama vieții sale atunci când o cunoaște pe Nastenka și realizează că ea nu corespunde imaginii pe care acesta și-a creat-o despre femeia care îl va face fericit, fiindcă fata este îndrăgostită de altcineva…
Cum să te amărăsc cu suferințele mele, Nastenka? Cum crezi că aș lăsa eu vreodată norul cel negru al tristeții mele să se așeze peste fericirea ta? Cum crezi că ți-aș înnegura inima cu reproșuri fără sens? Dacă aș face asta, ar fi ca și cum aș zdrobi cu picioarele florile pe care ți le-ai împletit în păr când ai mers cu el la altar. Nici gând! N-am să fac asta niciodată! Mă rog ca cerul sub care trăiești tu să nu se întunece niciodată. Mă rog ca zâmbetul tău să răspândească mereu pace și bucurie. Și te binecuvântez acum și totdeauna pentru secunda aia de fericire nepământească pe care i-ai dăruit-o unui suflet singuratic și plin de recunoștință.

Iubim de când ne naștem și continuăm să facem asta până la ultima suflare. E singurul lucru pe care îl facem în mod constant, singurul lucru la care ne pricepem. Important este să ne deschidem sufletul și să întindem o mână… Nu te rătăci de sufletul tau, el este singurul capabil să deslușească căile misterioase ale dragostei.
Simți cum inima îți tresare de bucurie? Atunci iubești…

Scroll to Top