„Eu, micuța rromă intrată clandestin în Franța, ajunsesem acolo, în lumea Justiției.” (p.129)
M-am gândit destul de mult cum să încep această recenzie. M-am răzgândit dublu. Nu știu cum s-o fac pe cât de simplă, pe atât de ușor intrândă în suflet. Așa că… poate cel mai sincer ar fi să spun primul gând pe care l-am avut când am ajuns la final: dacă un șovin citește această autobiografie și nu-i saltă nicio moleculă de neuron, înseamnă că respiră degeaba aerul celorlalți. Nu, nu sunt nici dură, nici superioară… în aceste momente prefer să cred despre mine că sunt doar umană. Cel ce judecă e cel care nu cunoaște.
Anina Ciuciu este o tânără de nici 25 de ani (22, mai exact), născută la Craiova, într-o familie de rromi. Traiul extrem de greu l-a determinat pe tatăl ei să lupte pentru o viață mai demnă, iar dacă demnitatea nu se putea obține pe pământul ce l-a dat lumii, n-a ezitat să plece, clandestin, cu ratări pe traseu, pe alte pământuri. După ce au trăit o perioada neagră într-o tabără de rromi de lângă Roma, au ajuns, nu fără peripeții care-ți cam dau fiori pe spinare, în Franța, la Bourg-en-Bresse. Nici aici nu le-a fost ușor de la început, pentru că părinții obțineau foarte greu slujbe, și acelea mărunte și foarte prost plătite, neavând vize. Ceea ce-i diferențiază de mulți semeni ai lor este faptul că nicio clipă nu au recurs la acțiuni ilegale pentru a supraviețui. În aceste condiții, în primele luni, mama și fetele au fost nevoite să cerșească. Nu-și puteau privi în ochi milostivii, tocmai pentru că niciuna nu-și dorea să fie acolo, astfel încât umilința este greu dureroasă: „Când auzeam pe unii spunându-ne că e ușor să cerșești, nu voiam decât să le răspundem că nu era o plăcere pentru noi, ci o necesitate, că o făceam mânați de instinctul de supraviețuire și că nu aveam de ales, pentru că ni se interzicea să lucrăm. N-aș fi cerșit niciodată dacă aveam de ales” (p. 78).
Tratamentele de care au avut parte, mai ales la început, sunt departe de ceea ce am putea considera uman: „Într-o zi, mama cerșea cu Maria în brațe. Polițiștii i-au cerut să plece și, cum vedeau că îi era greu să se ridice, au ajutat-o în felul lor. Au urcată-o în mașină și au dus-o la mai mulți kilometri depărtare, lăsând-o în plină pădure, cu copilul în brațe” (p. 79). Iar acest episod este nimic pe lângă altele, precum accidentul aproape mortal pe care l-a suferit Anina, fără să fie vinovată, în urma căruia cel de la volan a lăsat-o pe asfalt, iar viața ei, subțire ca un fir de păianjen, a putut fi salvată numai cu un noroc aproape incredibil: era noapte, nu a văzut-o nimeni, dar a trecut o ambulanță la câteva momente după. Practic a fost o problemă de minute și secunde…puține. De trecea cu cinci minute întârziere, nu mai avea nicio șansă. Iar după ce a ieșit din spital, părinții au fost nevoiți să plătească, din alocația fetei, reparația mașinii respectivului, fiindcă nu au avut curajul să-l dea în judecată, ținând cont de situația lor socială, pasibili de expulzare. Iar „omul” respectiv pe asta s-a bazat.
Norocul vine din partea unei localnice și a familiei ei, înduioșați până la lacrimi de soarta copilelor. Sigur că se poate spune „câți nu i-au ajutat și apoi li s-a furat din casă” și alte obiecții de genul lor, numai că aici nu e cazul. Și iată cea mai pregnantă dovadă că niciodată nu ai dreptul să judeci la modul general („Rromii fură, sunt murdari” etc.), fiindcă întotdeauna se vor găsi în mijlocul lor oameni… și atât. Oameni mai oameni decât toți cei care doar judecă, plini de ură și emfază, de pe fotoliul comod al gândirii lor limitate. Cu ajutorul acestei familii, de care au rămas în continuare profund legați, au reușit, nu ușor, să obțină viza. A fost ca un balon de oxigen pentru capul familiei, care, în sfârșit, putea să caute un loc de muncă fără teama de a fi prins și dat afară.
Lăsând în spate condițiile de viață, mai spunem că Anina evocă, plină de dragoste lumea copilăriei, creionează portrete înduioșătoare bunicilor (și familiei lărgite), se topește de dorul lor și plânge neputincioasă atunci când îi pierde, dar află prea târziu, fiindcă părinții n-au vrut s-o îndurereze în prag de examene importante, ascunzându-i că i-a murit bunicul drag, ce-i spunea povești legănând-o pe genunchi.
Astfel am ajuns la ceea ce o ridică mult peste tot ce înseamnă obișnuit. E o tânără supradotată care, prin talent, muncă și seriozitate, se afirmă de fiecare dată prima în clasă, indiferent câte luni a lipsit de la școală, atunci când erau clandestini sau expulzați. Învață cu drag, iubește cultura țării adoptive, iar părinții muncesc până la îmbolnăvire să le poată asigura traiul necesar și frecventarea zilnică a cursurilor. De aceea, aproape în fiecare pagină transpare dragostea imensă ce le-o poartă, recunoștința și dorința de a-i vedea trăind liniștiți, senini, împăcați, returnându-le ajutorul, fiindcă au făcut eforturi supraomenești, de multe ori. Surorile ei sunt la rândul lor dotate peste medie, și modestia-i rară o face să spună că nu e cu nimic mai presus decât ele, să se mândrească fiindcă are surori frumoase, deștepte și cu un caracter ales.
Ascensiunea fulminantă nu vine întâmplător, fiindcă, dincolo de bagajul genetic excepțional, este perseverentă și perfecționistă: „pentru mine, problema e că nimic nu e niciodată perfect. Sunt în stare să lucrez cincisprezece ore la o disertație ca să iasă ceva bun, complet, în vreme ce la examen, timpul fiind limitat, asta mă încurcă enorm. Vreau să exprim lucrurile exhaustiv; vreau, de asemenea, să fie bine scrise” (p. 120).
Anina a fost acceptată, începând cu anul școlar 2012-2013, la Sorbona. Prima studentă de etnie rromă admisă, o onoare ce-o obligă să nu coboare cu nimic ștacheta, să țintească tot mai sus. Ironia (coincidență nicidecum) e că și-a ales ca domeniu de studiu Dreptul, ea, clandestina, ale cărei drepturi au fost practic ignorate încă din copilăria timpurie, când, la final de an școlar, deși era prima prin media obținută, a primit locul II, fiindcă învățătoarea aflase între timp etnia ei. Și, pentru ca respingerea să fie bine înfierată în sufletu-i de copil, „doamna” s-a gândit că florile ce i le-a dăruit nu sunt suficient de bune, având în vedere proveniența lor. Trist, dacă n-ar fi adânc-uman-dureros.
Această fată, aflată la începutul vieții mature, nu privește cu ură în spate. Nu acuză pe nimeni, nu se crede mai grozavă decât alții (deși, vă asigur, e!), nu vrea decât să aibă parte de aceleași drepturi pe care le au cei care n-au suferit nicio clipă din cauza originii. Nu vrea tratamente speciale, nu vrea locul nimănui și nu se scutește de niciun efort pentru a ajunge acolo unde știe că poate și-și dorește cel mai mult – în magistratură. Traseul individual, marcat de suferințe și încercări timpurii, va face din ea, fără îndoială, un justițiar fără cusur. Nu caută răzbunare, își dorește doar dreptate, pentru care e dispusă să-și dedice întreaga viață. Și mai vrea, poate cel mai profund, să nu fie judecată prin prisma provenienței. Să fie judecată individual, ca cetățean al Europei, așa cum se întâmplă cu majoritatea trăitorilor de pe bătrânul continent.
Finalul este cât se poate de sugestiv în acest sens: „Iar dacă mâine, pe stradă, dați de o doamnă cu spinarea îndoită, cu un carton pe genunchi, pe care scrie ceva, iar lângă ea veți vedea așezată o fetiță cu păr lung negru, vă implor să n-o judecați, să n-o insultați, să n-o loviți. Am trăit asta, m-a marcat pe viață. Azi, în fața mea, se deschid porțile Sorbonei” (p. 166).
Iar eu vă implor să nu citiți cartea! Simțiți-o!