…Oricât de mare e dorinţa de a fi înţeles, mintea nu poate suporta decât propria sa prezenţă. Să intri în conştiinţa altcuiva şi să înfigi acolo un steag înseamnă să încalci legea singurătăţii absolute pe care se sprijină acea conştiinţă.
Romanul de debut al autoarei americane Nicole Krauss, Un bărbat intră în cameră, oscilează în jurul unei teme destul de complexe, şi anume cea a pierderii memoriei. Publicat în anul 2002, acesta a avut un succes fulminant, fiind desemnat de ziarul Los Angeles Times drept „Cartea anului” şi plasând-o pe autoare printre cei mai buni 20 de scriitori sub 40 de ani.
Samson Greene este un tânăr profesor la Columbia University, găsit de către poliţie aproape mort în deşertul Nevada, fără nicio idee despre identitatea sa sau circumstanţele prin care a ajuns acolo. Este dus la un spital, unde pierderea memoriei îi este pusă pe baza unei tumori ce îi apasă pe creier şi este operat pentru a o extirpa. Singurele amintiri rămase sunt cele până la vârsta de doisprezece ani (Ca şi cum păstrarea amintirii primilor ani era atât de importantă, încât aceştia erau protejaţi de o altă facultate a creierului, cu multă grijă, ca să supravieţuiască intacţi când o traumă ştergea orice altceva), astfel încât, atunci când soţia sa, Anna, vine să-l ia acasă, acesta nu şi-o aminteşte nici în cel mai general detaliu.
Cel mai ciudat şi totodată interesant lucru din roman este atitudinea lui Samson faţă de situaţia sa: nu doar că nu îşi regretă pierderea memoriei, ba mai mult, se răzvăteşte împotriva Annei, care ţine cu tot dinadinsul să îi refacă legătura cu trecutul. Este de neînţeles pentru el noţiunea de pierdere a ceva ce nu ţine minte să fi existat (Cum poate cineva să regrete ceva ce nu i-a lipsit niciodată minţii? Chiar şi pierderea este o descriere incorectă – ce înseamnă pierdere dacă nu-ţi dai seama că pierzi ceva?), iar toate eforturile soţiei sale, oarecum frustrată de atitudinea distantă a soţului, sfârşesc prin a-i separa pe cei doi chiar mai mult, până în acel punct în care Samson se mută.
El este contactat de un neurolog care a aflat de cazul său şi îi propune să-l urmeze la baza lor de cercetare din deşert, unde se fac studii pe creierele şi, implicit, amintirile oamenilor, având ca scop suprem transferul amintirilor de la un om la altul. (Un Input era persoana de la care se „recolta” o amintire, iar Output-ul – acea persoană căreia i se „dona” amintirea, şi cred că termenii sunt destul de sugestivi… ) Propunerea sa este acceptată şi Samson este dus din nou în locul rătăcirii sale, deşertul Nevada, unde creierul său este supus celor mai detaliate analize, dar şi schimbului de amintiri. Începând cu această a doua parte a romanului, acţiunea devine progresiv din ce în ce mai acaparantă, dar nu fără a cere în schimb concentrare maximă, ba chiar şi recitirea unor pasaje întregi, ce duce la crearea impresiei că naratorul se joacă cu tine cu vădită nonşalanţă, de dragul de a-ţi arăta că deja te-a prins şi, prin urmare, poate.
Experienţele lui Samson de la baza de cercetare şi cele de după părăsirea acesteia sunt cel puţin răscolitoare, întrucât profanarea minţii umane este una dintre ele. Sunt cele mai complexe episoade ale romanului, pe care, deşi cu greu mă abţin să nu le detaliez, va trebui să vi le însuşiţi singuri, fără o mai adâncă intruziune a mea.
Stilul scriitoricesc al autoarei americane este unul aparte, nu uşor, dar ademenitor. Îi place să se joace cu acţiunea şi cu aşteptările cititorului, care nu poate intui câtuşi de puţin următorul pas. Lecturarea romanului te face să înţelegi că nu o interesează câtuşi de puţin ceea ce tu te aştepţi de la el să fie, că nu scrie pentru a-ţi mulţumi aşteptările, ci scrie ca să te suprindă – şi poate să te lase copleşit sau total rece.
Lectură plăcută!