Biblia nevroticului

Titlu: Johnny Panic si Biblia Viselor
Autor: Sylvia Plath
Editura: Polirom
Anul: 2009
Pagini: 464

 

Johnny Panic şi Biblia Viselor – un volum în care descoperim printre rânduri lumea lăuntrică a Sylviei Plath, poeta a cărei poveste se scrie abia începând cu moartea sa. Povestea unei femei fragile, dar curajoase, care-a ţinut cu tot dinadinsul să dovedească că viaţa e în mâinile sale, cioplind poezia unei materii moarte, a unei lumi în descompunere, a unei vieţi în care renunţase a mai striga la cerurile pustii şi în care cel mai tare se temea de incapacitatea de a scrie: “Lucrul de care mă tem cel mai mult, cred, e moartea imaginaţiei. Când afară cerul e doar trandafiriu, iar acoperişurile doar negre: mintea aceea fotografică care, paradoxal, spune adevărul despre lume, dar adevărul lipsit de valoare. Acel spirit sintetizator, acea forţă «modelatoare» care izbucneşte, prolifică şi-şi creează propriile lumi, cu mai multă inventivitate decât Dumnezeu – iată ce-mi doresc”

Chiar dacă sunt în mare parte scrieri de început, un fel de exerciţii literare, este de necontestat talentul său în mânuirea metaforelor şi-a sarcasmului, originalitatea şi felul în care din loc în loc se transformă în macabre poeme în proză. Nu este genul de volum pe care să-l recomand oricui, e mai degrabă doar pentru fanii Sylviei, care au citit mai înainte Clopotul de sticlă şi cunosc câte ceva şi despre viaţa sa. Un cititor nefamiliar cu toate acestea, mă tem că n-ar ştii a-i aprecia valoarea. Pentru cunoscători este o provocare să ghiceşti în povestiri scenele ce stau la baza romanului de mai târziu, oamenii reali camuflaţi în personaje.

Johnny Panic e unanim recunoscută ca fiind cea mai bună scriere în proză (scurtă) a Sylviei Plath. Te face să te gândeşti că ar fi fost o scriitoare grozavă de poveşti horror, fără a avea nevoie de tot felul de artificii, de elemente supranaturale, căci nevroza poate fi uneori cea mai înspăimântătoare creatură. Fiicele străzii Blossom este scrisă în acelaşi ton sumbru ca Johnny Panic şi aproape la fel de bună.

O comparaţie şi Context sunt de interes în special pentru cei cu aspiraţii scriitoriceşti. Aici autoarea ne vorbeşte despre poezia ca deviere, nu evadare, face comparaţie între proză şi poezie, între poet şi romancier : ”la fel ca uşa poeziei, uşa romanului se închide şi ea. Dar nu atât de repede şi nici cu o finalitate atât de maniacală, căreia nu i se poate răspunde“.

Pentru unii, însemnările din jurnal nu vor prezenta prea mare interes, pentru alţii, dimpotrivă, pentru că ele sunt ca o privire aruncată în culisele unui spectacol, ocazia de a vedea felul în care se juca Sylvia Plath cu cuvintele în încercarea de a găsi forma lor perfectă.

Un minus al acestei ediţii a volumului de proză scurtă este probabil lipsa introducerii pline de aroganţă a poetului Ted Hughes, cel care-i fusese soţ Sylviei. Cuvinele sale critice, felul detaşat al acestuia de a se referi la ea numind-o “Plath” şi văzându-se pe sine numai în ipostaza de editor, ar fi fost o cheie binevenită pentru înţelegerea nesiguranţei poetei şi-a veşnicei nemulţumiri ce respiră prin fiecare por al creaţiei sale.

Aceste scrieri sunt frânturi dintr-un stil pe care Sylvia nu a mai avut ocazia să îl exploreze. În încercarea sa de a-şi găsi vocea, se simte uneori influenţa Virginiei Woolf. Remarcăm nehotărârea ei în privinţa axării pe un anumit gen, încercarea de a se adapta cerinţelor vremii dar şi nevoilor personale, pendularea între scrierile comerciale pentru revistele de femei şi cele literare care presupun texte de valoare. Tot ceea ce scrie e dureros de real, graniţa dintre autor şi operă este aproape inexistentă. Lupta cu foile goale devine o luptă cu timpul, cu viaţa.

Gândurile ei evadează din paginile cărţii şi copleşesc, frământă şi macină cititorul. Închizi cartea şi-ţi doreşti ca lumea pictoriţei de natură moartă să dispară din mintea ta. Închizi ochii, dar panica e tot acolo. Nu poţi uita ceva ce ţi-a atins sufletul, nu poţi uita lumea Sylviei populată de absenţa tatălui, de sinucigaşi, nevrotici şi femei geloase, o lumea ce se zbate adesea între grotesc şi absurd.

Johnny Panic şi Biblia viselor, volum aflat sub semnul unui motto sumbru:“Frica perfectă alungă orice altceva”, dovedeşte din plin crezul artistei: ”Orice lucru în viaţă e subiect de scris, dacă ai îndrăzneala să o faci şi imaginaţie să improvizezi. Cel mai mare duşman al creativităţii este îndoiala de sine.”

 

 

Scroll to Top