Căderea în timp – Emil Cioran – recenzie
Trimisă de Florin Buzdugan
Pagini: 164
Editura: Humanitas
Anul: 2008
L-am terminat pe Emil Cioran, sau, mai degrabă, am terminat de citit cartea lui, intitulată „Căderea în timp”.
La o primă vedere, Cioran pare că este împotriva lui Dumnezeu. Dar este o eroare să vedem cartea sa în felul acesta. El nu-l reneagă pe Dumnezeu, aşa cum probabil am fi tentaţi să credem.
Nu, Cioran doar afirmă că Dumnezeu nu i-A iertat omului păcatul originar: acela de a mânca din pomul interzis (pomul interzis fiind nu cel al vieţii veşnice, care îl punea pe om pe picior de egalitate cu Dumnezeu din punct de vedere al existenţei), ci pomul Cunoaşterii. Odată ce a muşcat din pomul Cunoaşterii, omul este pierdut, Dumnezeu se panichează, căci acum omul îi este egal prin prisma cunoaşterii, aşa că îl exilează din Paradis.
Ăsta este un punct preliminar. De fapt, Cioran îşi concentrează atenţia asupra omului. Omul barbar, omul civilizat, omul inteligent, omul neştiutor, cel ignorant (v. şi Ortega y Gasset), cel glorios, cel sărac etc. De aici a dezvoltat o temă întreagă al cărei punct de referinţă este omul.
De ce se teme omul?
Omul se teme de sine. De aceea îşi ocupă timpul cu fel de fel de activităţi, de aceea el îşi creează un cerc de prieteni, de aceea se supune normelor sociale: vrea să îşi piardă orice urmă a identităţii. Dar când rămâne singur cu sinele său acesta se enervează, deoarece ştie că şi-a pierdut urma divină, că a căzut în timp. În Istorie.
„Cine nu-şi cunoaşte propria istorie, este damnat să o repete” – spune un citat. Ei bine, Cioran arată că omul, deşi îşi ştie propria istorie, o repetă iar şi iar.
Ceea ce atrage la Cioran este, probabil, expresia lirică, sistemul său filosofic fiind unul liric, estetizat. Asta e firea lui Cioran, iar asta face ca anumite pasaje ale Căderii în timp să fie de-a dreptul poetice. Asta îl face uşor de citit. dar nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare, căci dincolo de unele expresii poetice stă un întreg arc gata să se destindă şi să ne arate faţa ascunsă a existenţei, angoasei şi teribiliei existenţe umane (văzută din punctul său de vedere).
Totuşi, Cioran merită să primească o şansă din partea noastră datorită informaţiei noi (sau vechi, dar sub o altă formă) legată de existenţa divină, de existenţa omului şi „a relaţiei Om-Dumnezeu despre care omnul dogmatic (ortodox) vorbeşte cu atâta fervoare”.
Lectură plăcută!