Titlu: Colonia penitenciară
Autor: Franz Kafka
Editura Moldova
Anul: 1991
Pagini: 134
Cartea despre care voi vorbi este o antologie de texte scrise de Franz Kafka; această carte conține povestirile Verdictul, Metamorfoza, Un medic de țară, La galerie, În fața legii, Unsprezece feciori, O dare de seamă pentru o Academie, Colonia penitenciară și Un artist al foamei.
Întreg conținutul acestei antologii este legat cu un fir conductor ce are ca temelie relația tată-fiu, și știm aceasta, desigur, pe baza informațiilor biografice pe care ni le oferă jurnalul lui Kafka, dar și prin intermediul informațiilor pe care ni le oferă cele două proze Verdictul și Metamorfoza:
„«Sunt învelit bine?» întrebă tatăl, de parcă nu s-ar fi putut uita dacă picioarele îi sunt destul de învelite.
«Deci îți place în pat», spuse Georg potrivind mai bine plapuma în jurul lui.
«Sunt învelit bine?» întrebă tatăl încă o dată și păru să aștept răspunsul cu deosebită atenție.
«Liniștește-te», ești învelit bine.
«Nu! strigă tatăl de parcă răspunsul s-ar fi ciocnit de o întrebare, apoi aruncă plapuma cât acolo, cu o forță care o făcu să se desfășoare în zbor vreme de o clipă și se sculă în picioare în pat. Doar o mână o ținea ușor sprijinită de tavan. Vrei să mă îmbrobodești, știu eu, derbedeule, dar încă nu sunt îmbrobodit. Și chiar de-ar fi ultimele mele puteri, e destul pentru tine, e prea mult pentru tine. De bună seamă că-ți cunosc prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimii mele. De-asta l-ai și amăgit în toți anii aceștia. Pentru ce altceva? Crezi că eu nu am plâns după el»? (…)”.
Vedem așadar, din acest scurt pasaj, despre ce este vorba în Verdictul: un tată și un fiu între care relațiile sunt tensionate. Mai exact: este vorba despre un fiu de negustor, Georg Bendemann, care se ocupa de afacerea tatălui său, după ce soția tatălui său moare, iar tatăl nu mai are puterea să conducă o astfel de afacere, copilul duce „moștenirea” mai departe, care prosperă, evoluează, crește și dă roade. Însă, dincolo de aceste fapte de la suprafața textului, există ceva în subtext ce ne este ascuns: relația dintre tată și fiu; deși împart aceeași casă, fiul ocupă o parte a casei, în timp ce tatăl stă într-o cameră
„în care nu mai fusese de luni de zile. De altfel, nici nu era nevoie, întrucât venea permanent în contact cu tatăl lui la magazin, prânzul îl luau amândoi, în același timp, la un birt, iar seara, chiar dacă fiecare își punea burta la cale după propriu-i plac, mai ședeau totuși, îndeobște, o vreme în holul comun, fiecare cu ziarul în mână, asta firește când Georg nu era plecat cu prietenii și când nu-și vizita logodnica, cum se întâmpla acum foarte des”.
Această scurtă povestire se deschide cu redactarea unei scrisori către un prieten care a emigrat în Rusia fiindcă acolo, în acel oraș nenumit. Prieten căruia Georg îi ascunde multe dintre evenimentele ce au avut loc de-a lungul a trei ani de când cei doi nu și-au mai vorbit: logodirea sa, moartea mamei sale, evoluția și prosperitatea afacerii pe care o conducea acum.
Sărind peste pasaje și replici pe care le lăsăm la îndemâna cititorului să le afle, spunem că povestirea se termină cu o osândire la moarte prin înec, cum va spune tatăl, moment în care fiul
„se simți alungat din cameră, bufnitura cu care taică-său se prăbușise pe pat în urma lui îi mai stăruia încă în urechi. (…) Țâșni pe poartă, peste caldarâm, simțindu-se atras de apă. Apucase strâns parapetul întocmai cum apucă un înfometat hrana. (…) Încă se mai ținea bine cu mâinile ce slăbeau tot mai mult, pândi printre gratiile parapetului trecerea unui autobuz, care să acopere cu ușurință zgomotul căderii lui, și strigă incetișor: Dragi părinți, v-am iubit totuși mereu, și dădu drumul să cadă.
În clipa asta era pe pod o circulație cu adevărat interminabilă”.
Sunetul acoperit, sinuciderea la care se supune în mod implacabil, de parcă aceasta era soarta lui – asta ne oferă Kafka în Verdictul.
În Metamorfoza avem de-a face cu o situație similară, Gregor Samsa este osândit la moarte, dar în mod indirect, și suferă o moarte lentă.
Gregor Samsa se trezește într-o dimineață că a fost (sau s-a?) „metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare”. Sora acestuia, Grete, pe care voia s-o ajute să intre la Conservator, îl ajută timp de o bucată de timp: îi face curat în cameră, îi aduce mâncare. Dar, fiindcă Gregor Samsa nu mai poate munci și nu-și mai poate ajuta familia cu bani, sora lui se vede nevoită să se angajeze, tatăl lui, om în vârstă și cu probleme de sănătate, se angajează ca ușier la un hotel, iar mama se ocupă de croitorie (dacă nu mă-nșel). După o perioadă de timp, fiind strâmtorați de banii care le lipsesc, vând o parte din bijuteriile de familie pe care, cândva, le purtau Grete și mama acesteia, iar, mai apoi, primesc în gazdă trei domni din înalta societate.
Gregor stă în camera lui, își creează un univers al său, are propriile activități, cățăratul pe pereți, reveriile diurne și – constant – speranța că își va reveni la forma fizică pe care o avea până în acea dimineață fatală ca să-și poată ajuta din nou familia cu bani.
Însă, într-o zi, Gregor este alungat de sora acestuia cu un măr care i se înfige în crusta de pe spate, și care-i mucezește acolo, cu o rană care se infectează și, în final, sora îl reneagă, tatăl îl reneagă, mama, însă, încă speră că acesta-și va reveni și că va fi salvat. Dar, iarăși, soarta (sau să-i spunem absurd?) îl duce pe Gregor pe un drum al pierzaniei, în sensul că orice ar face, nimeni nu-l poate privi și accepta cum este (și aici am putea cita cu aproximație vorbele lui însuși Kafka „trăiesc alături de familia mea, dar, în același timp, mă simt ca un străin față de ei”). Asta i se întâmplă lui Gregor, dincolo de metamorfoza lui, ajunge să fie sau să se înstrăineze de familia sa, pasajul cu scosul mobilei din camera lui Gregor (prim semn de înstrăinare), lipsa de atenție pe care i-o acordă sora sa, sufletul de care era cel mai apropiat.
În Unsprezece feciori vedem același sentiment care, am zice noi, îl sfâșie pe autorul-narator (autorul biografic, Kafka), pentru că în această proză scurtă personajul-narator îi enumeră pe cei unsprezece feciori, și îi descrie; dar numai despre unii spune că sunt așa și pe dincolo, fiecăruia îi găsește un defect, dar unul singur este cel pe care-l reneagă, cel de-al unsprezecelea fecior:
„Al unsprezecelea fecior al meu este delicat, poate cel mai slab dintre toți fiii mei; dar înșelător în slăbiciunea lui; din timp în timp poate fi puternic și ferm; totuși chiar și atunci slăbiciunea lui este oarecum fundamentală. Dar nu e o slăbiciune rușinoasă, ci un anume ceva ce doar pe pământul nostru trece drept slăbiciune. Așa de pildă, nu este slăbiciune oare și faptul de-a fi gata să-ți iei zborul, întrucât înseamnă, de bună seamă, șovăială și lipsă de fermitate și statornicie? Ceva cam asemănător prezintă feciorul meu (…) Uneori mă privește de parcă ar vrea să-mi spună: «Am să te iau cu mine, tată». Apoi eu gândesc: «Ai fi cel din urmă căruia m-aș încredința». Iar privirea lui pare să-mi replice: «Deci pot să fiu, măcar, cel din urmă».”
Toată cartea este structurată în acest fel, din fiecare cotlon al fiecărui rând, fiecare gând al personajelor, fie că vorbim de maimuța care a devenit om într-o cușcă, sau artistul care flămânzește pentru că, așa cum spune însuși artistul: „n-am putut găsi mâncarea care să-mi placă”. Pentru că artistul are doar o singură condiție, aceea de a flămânzi, de a nu se adapta societății în care trăiește; maimuța stă închisă în cușcă, fața la perete, spatele la oameni, astfel, întoarce spatele societății în care, mai târziu, cum va recunoaște, se va integra atât de bine, doctorul de țară, medic care și-a pierdut puterile tămăduitoare, care inițiază un rit cristic ce va eșua. Pentru că, la fel ca Joseph K. – personajul central din Procesul –, personajele kafkiene ratează drumul la centru, sau, când ajung în centrul lor, e prea târziu, timpul a trecut peste corpurile lor și le refuză orice drept la izbăvire, la împăcare, la redempțiune.
Minunea kafkiană în asta constă, în tortura la care sunt supuse personajele, sadismul naratorului care nu le dă nicio șansă de izbăvire, de aflare a vinii ce li se atribuie, așa cum încearcă generalul să afle care este vina sa, vină pe care o știe, dar o conștientizează prea târziu, iar mașina torționară va sfârși prin a-l sfârteca și prin a-l atomiza (să ne amintim de basmele lui Ion Creangă).
În încheiere, ca de obicei, vă urez lectură plăcută și, tot ca de obicei, vă las plăcerea de a descoperi pasajele pe care nu le-am relatat în recenzia de față.