Citadela – Antoine de Saint Expupery

“Căci am aflat că omul este asemenea unei citadele. Răstoarnă zidurile pentru a-și găsi libertatea, dar nu mai este decât o fortăreață nimicită, deschisă înspre stele.”

Citadela e una dintre acele cărți care îți oferă prilejul unei exultări rafinate a spiritului, o lectură care te solicită, te provoacă, dar mai presus de toate te pune în fața unor noi sensuri, părând mai mult un demers euristic înspre cunoașterea unor realități care în mod latent se află în fiecare dintre noi. Antoine de Saint-Exupery reușește să le încarneze în paginile acestei cărți ca o sumă de revelații care fie te zdruncină, fie confirmă ce credeai până acum.

O scriere cu un evident caracter testamentar, în care naratorul se prezintă ca „o pajiște deasupra abisului”, un vizionar care creează formula unei existențe guvernată de ordine și de dragoste, dar și a unui teritoriu ontic desăvârșit care se dezice de orice spațialitate și temporalitate. Autorul se dedică consolidarii unor valori care vor transcende întotdeauna orice tendință socială, denunță și slăvește categorii umane într-un soi de lirism sapiențial care refuză pedanteria.

E o carte care se citește pe mai multe paliere, dar care rămâne totuși o zonă de confluență a unor revelații. Impresia care guvernează actul de lectură a acestei cărți este aceea că ea e în realitate depozitară a unor adevăruri necesare care se edifică ca o citadelă inexpugnabilă odată ce ajungi în posesia lor. Forța germinativă a fiecărui rând se confirmă prin sentimentul că naratorul îți deschide ochii în fața propriei tale ființe și a colaborării sublime dintre oameni(“Nimic nu e mai fertil decât marea colaborare a unuia prin celălalt”). Însă direcțiile pe care se consolidează “Citadela” se remarcă printr-o plurivalență frapantă, lăsând impresia că e o operă care a ocurat sub zodia geniului.

Pe lângă largul spațiu de spiritualitate care e investigat cu minuțiozitate, Exupery lărgește orizontul și spre sensurile creației („A crea înseamnă a greși, poate, un pas în timp ce dansezi. Înseamnă a da de-a curmezișul o lovitură de daltă în piatră(…) Operele(…) se nasc atât din munca celor ce-și ratează mișcările, cât și din a acelora cărora le reușesc.”); se oprește de câteva ori și pentru a lămuri aspecte lingvistice(“știu că limbajul desemnează, dar nu cuprinde”), fapt ce relevă deschiderea autorului către varii domenii.

Ceea ce face această carte să fie una de citit și mai ales de recitit este faptul că nicio frază nu suferă de redundanță. Fiecare cuvânt e scris pentru că trebuie și nu pentru a umple paginile. Poți fi de acord sau nu cu vocea narativă, ideile sale având oricum un caracter speculativ, însă nu te poți îndoi de strălucirea stilului, de poezia cu care este impregnată fiecare frază. Nici măcar maniera obsedantă prin care se exploatează simbolurile recurente din text nu devine obositoare, ci completează cu eleganță răspunsurile la zeci de întrebări existențiale.

„Poemul e o sărbătoare, cu condiția să urci până la el.” Aș spune că Citadela e o sărbătoare care se dăruiește oricui se deschide în fața ei, pornind din adâncimea lucrurilor spre înălțimi care căpătă sens doar prin imposibilitatea de a le atinge.

Scroll to Top