„Între mine și soneria lui nu sunt mai mult de douăzeci de metri. Ne despart puțin asfalt, câțiva copaci, câteva mașini parcate, nici un fel de piedici adevărate. Nici un fel de continente. Ce va spune?”
Ajunsă la vârsta la care nu mai contează ce crede lumea despre tine, cât ce crezi tu despre propria-ți viață, Zaira se reîntoarce din America, tărâmul mult visat de cei trăitori sub regimul opresiv al comunismului, ca să-și adune viața (sau cioburile ei) în fața casei celui care a fost singurul stăpân al inimii. O româncă de familie nobilă, cu sânge catalan ce aleargă prin cel românesc, care și-a început „amețitoarea călătorie” prin viață într-o gară și a trăit primii ani (17) la Strehaia, într-o casă îndestulată, cu oameni dragi alături, mai puțin mama și tatăl ei. Această durere este adeseori alungată (sau măcar ameliorată) de Zizi, verișorul de care se va simți mai legată decât s-a simțit vreodată de propriii-i părinți, a cărui moarte prematură va constitui prima grea durere din viața ei…din păcate neocolită de alte și alte lovituri.
Romanul începe cu Zaira ajunsă la vârsta senectuții, care, în cazul ei, nu adus mai multă înțelepciune (viața a avut grijă să-i dea lecții timpurii, astfel că înțelepciunea a fost una dintre primele asumate), cât suferință, regrete și dorința de a se reîntâlni cu trecutul.
O cafenea din Timișoara devine hanul modern la care ea poposește, nu ca să-și spună altora povestea, ci ca să și-o depene sieși, parcă într-o încercare de înțelegere retrospectivă a anilor ce-au trecut peste trup și peste gânduri, dar care, în curgerea lor, nu au smuls nici sentimentele vechi pentru cel drag, perfect lipite de amfora sufletului său, nici mândria și semeția sângelui catalan. De fapt romanul nu e doar povestea Zairei, e mult mai mult. E o carte plină de poveste…de povești, mai exact, ale tuturor celor care, la un moment dat, s-au ciocnit de orbita ei. Despre Strehaia și vremurile bune, despre Zizi, cel care nu putea fi egalat de niciun tată, despre Zsusza și mâncărurile ei, cărora nimeni nu le rezistă, devenite, în timp, singura legătură concretă cu lumea dragă și apusă, despre transformarea ei în cea mai cunoscută păpușăreasă a anilor 60’, despre Traian, Andrei, despre Ioana, fiica ei, Robert, despre Eugene, „șoferul” lor din America, despre Donovan, despre Chez Odette, localul devenit celebru datorită harului ei culinar. Cu siguranță am omis pe cineva, sunt atât de multe personaje care se intersectează cu viața ei, pe cât de multe păpuși zăceau în teatru, așteptându-și momentul de glorie.
Aș fi avut multe așadar multe povești de prezentat, dacă m-aș fi oprit asupra lor. Dar cum toate sunt legate și-n același timp independente, m-am trezit în imposibilitatea de a alege pe care ar fi mai nimerit să le pomenesc. Mi se părea că aș nedreptăți pe cele ignorate, oricare ar fi ele, principale sau secundare.
Sunt multe aspecte care m-au atras la cartea asta: scrisă de un bărbat, urmărește totul prin optica unui personaj feminin; poveștile care se nasc și se leagă între ele, mai ceva ca-n O mie și una de nopți; senzația de viu, de autentic, de trăit; personajul lui Zizi, care exercită aceeași atracție și asupra cititorului, nu doar asupra Zairei; lejeritatea extraordinară cu care se scurge povestirea, înaintând lent și sinuos spre finalul care putea să fie previzibil, dacă nu te-ar fi amețit călătoria prin viață și lume a femeii. Și altele care nu-mi vin în minte. E o aventură palpitantă și amețitoare cartea asta, în care se adună, ca bucățile sparte ale unui vas de lut, atâtea personaje interesante și atâtea istorii personale, încât la final, nu poți fi decât amețit, după cum spune frecvent Zaira despre călătoriile (atât în spații sufletești, cât și fizice) sale, când se referă la noile provocări ce-o poartă mai abrupt spre vâltoarea vieții.
O recomand oricui dorește să descopere o lume apusă, dar vie în amintirea ultimilor bătrâni cu care noi suntem contemporani, o recomand femeilor, pentru că au ce învăța din tăria de caracter a Zairei, o recomand celor care cred că un prim eșec major înseamnă capătul lumii…și mi-o recomand mie, spre relectură. În clipa în care am citit ultimul rând, am știut că o voi reciti…când, nu știu, dar certitudinea reîntâlnirii cu Zaira o am pe deplin.