Titlu: Cititorul
Autor: Bernard Schlink
Editura: Polirom
Pagini: 216
„Întâlnirea” mea cu Bernard Schlink a fost pură întâmplare…La fel ca-n scena balului din „Război şi pace”, în care prinţul Andrei Bolkonski o alege pe Natasha dintre toate frumuseţile Sankt-Petersburgului, am pus mâna la întâmplare pe cartea, după care a fost realizat, recent, un film de Oscar. Revenind la scena clasică deja…spune Gabriel Liiceanu despre frumoasa adolescentă: „abia aleasă şi abia dansând, Natasha devine aparentă în frumuseţea ei” Şi continuă elocvent: „Cărţile aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Privirea distrată care trece peste ele, fără să se hotărască asupra uneia anume. Apoi mâna care o scoate din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte.”
Niciodată nu mi s-a părut mai potrivită analogia lui Liiceanu decât acum. Citisem de mai multe ori fragmentul din Declaraţie de iubire, dar parcă abia acum l-am înţeles, sau, mai bine spus, am simţit cu adevărat ce încearcă să transmită.
Aşadar am invitat această carte într-un dans al lecturii, fără să ştiu nimic despre autor. Am citit-o pe nerăsuflate (fiindcă numai aşa se poate citi!), apoi am analizat-o coperta cu copertă, într-un soi de bizară dorinţă de a descoperi tot ce se putea despre ea sau autor. Aşa am realizat (suspect de târziu, abia când o răsfoiam să văd la ce mă opresc pentru prezentare) că numele scriitorului este aproape identic cu al meu (lipsesc două litere) iar data naşterii este şi ea foarte apropiată (ne separă două!!! zile, dar mai mulţi ani şi o căruţă de talent…)
Să ne oprim, totuşi, asupra cărţii, fiindcă ea este punctul central, nu experienţele mele, legate de „întâlnirea” întâmplătoare cu ea.
Povestea lui Michael Berg, fiul unui conferenţiar la facultatea de filozofie, şi a taxatoarei de tramvai Hanna Schmitz, desfășurată pe fondul unei dezordini mondiale – al Doilea Război Mondial şi problema Holocaustului, iese din tiparul poveştilor de dragoste obişnuite. Şi bine face, fiindcă, pentru câteva clipe, m-am temut să nu rămână în sfera senzaţionalului (Michael are 15 ani, iar Hanna 36) care, inevitabil, devine plictisitor, monoton.
Cartea a reuşit să mă surprindă atât de mult, încât nicio clipă n-am intuit încotro curge firul acţiunii. Pentru mine (şi sunt convinsa că pentru toţi cititorii avizaţi) acesta este un aspect esenţial atunci când mă cufund în lectură…nevoia de inopinat.
Povestea scurtă de iubire este intensă, cu beneficii fizice, dar mai ales spirituale. Michael devine „cititorul” Hannei, care nu ştie scrie, nu ştie citi, dar ascultă mesmerizată vocea adolescentului (cel care îi citea, după cum îl numeşte Dumitru Radu Popa, autorul postfeţei). El o iniţiază, pornind de la senzualitate, în lumea deliciilor intelectuale, astfel încât Hanna va fi capabilă să emită judecăţi de valoare pertinente, referitoare la cărţile ascultate.
Peste ani, când „această întâmplare simplă” va fi de mult o amintire, Michael poartă în suflet, încă vie, imaginea femeii care i-a marcat destinul:
„Este încă una din imaginile rămase de la Hanna. Le-am înregistrat, le pot proiecta pe un ecran interior şi le pot contempla neschimbate, neuzate. Uneori nu mă gândesc mult timp la ele. Dar ele revin mereu şi mi se întâmplă să le proiectez pe ecranul meu interior şi să simt nevoia să le contemplu de mai multe ori una după alta. Una o reprezintă pe Hanna care îşi încalţă ciorapii în bucătărie. Alta pe Hanna care stă în faţa căzii de la baie şi ţine cu braţele ridicate prosopul desfăşurat. Alta pe Hanna pedalând pe bicicletă cu fusta fluturându-i în vânt. Apoi imaginea Hannei în camera de lucru a tatei. Poartă o rochie în dungi albe şi albastre […] Arată tânără în această rochie.”
Finalul, agonizant, nu atât „din pricina Holocaustului, ci mai degrabă din ceea ce aduc împrejurările vieţii dintotdeauna – fie ele şi post-Holocaust, în acest caz!” (Dumitru Radu Popa) este atât de firesc în logica lui absurdă…
Totodată, finalul aduce şi o „justificare” a nevoii cathartice de eliberare prin confesiunea literară: „Cu toate acestea, cred uneori că e greu de suportat. Poate că am scris totuşi povestea noastră pentru că voiam să mă eliberez de ea, chiar dacă nu sunt în stare.”
Simplicitatea confesiunii, lipsa veleităţilor artistice din partea naratorului (care, indubitabil, exista!), precum şi momentul istoric ce asigură fundalul love story-ului, fac din această „cărticică de două sute şi ceva de pagini” un bestseller al sfârşitului de veac, cu tipăriri şi retipăriri spectaculoase, traduceri nenumărate şi, în final, dramatizarea răsplătită cu un Oscar. Şi încă, lucru mare, a stârnit totodată şi admiraţia criticii literare: „E o revalorizare pe care Schlink a înţeles-o, cu înţelepciune şi măsură, producând astfel un text care are tot atâta ficţiune câtă trimitere la viaţa reală, cu toată cezura ei de neumplut! O scriere ce se impune a fi citită dincolo de mode ori modele ideologice, dincolo de controverse istorice, ca un roman.
Nimic mai mult, dar trebuie să adaug: nimic mai puţin.”
Vă las acum să descoperiţi „fascinaţia acestei cărţi, dorinţa ca, odată începută, să fie citită pe nerăsuflate.” (D.R Popa)