Japonezul Haruki Murakami, unul dintre cei mai apreciaţi prozatori contemporani, poate fi descris întâi de toate ca un autor care scrie în manieră suprarealistă. El depăşeşte tradiţia postmodernistă prin alegoriile pe care le construieşte în jurul fantasticului. Candidat an de an la premiul Nobel, calitatea sa cea mai de preţ este ceea ce numim page-turner, niponul reuşind să intuiască foarte bine sufletul uman.
Inspirat să scrie din senin, în timp ce urmărea un meci de baseball, Murakami este unul dintre autorii riguroşi cu programul de scris şi stilul lor de viaţă – nu fumează, se culcă devreme -, însă care nu-şi planifică opera, lăsând imaginaţia să-şi facă mendrele. Din acest punct de vedere, el se aseamănă cu Julio Cortazar, care compara literatura cu un joc şi actul de a scrie cu improvizaţia din muzica jazz. Murakami este de altfel un mare ascultător al acestui gen sofisticat de muzică, având o colecţie uriaşă de LP-uri. Stilul său e asemănător cu ritmul jazz-ului: nu ştii ce-o să urmeze în continuare. Scriitorul a declarat că atunci când începe să scrie o poveste, nu ştie dinainte cum o va dezvolta.
Fantasticul e la el acasă în cărţile lui Murakami, se insinuează firesc în real. Lumile în care se perindă personajele sale stranii sunt îmbibate de insolit, de evenimente neobişnuite care vor surprinde cititorul. Fantasticul nu reprezintă aici un alt univers, ci e un soi de realitate alternativă mereu prezentă lângă/în cea banală.
Durerea e inevitabilă, suferinţa e opţională, spune autorul în autobiografia sa despre pasiunea pentru alergat, unde povesteşte cum i-a influenţat aceasta viaţa şi scrisul. Zicala s-ar potrivi tuturor personajelor sale. Acestea rătăcesc într-o lume care-şi pierde treptat valorile şi reperele, şi se confruntă cu singurătatea, incapacitatea de comunicare şi imposibilitatea cunoaşterii. Personaje precum Toru Watanabe şi Naoko din Pădure Norvegiană (singurul roman realist al autorului, poetic şi dramatic deopotrivă), Sumire din Iubita mea, Sputnik, ori tânărul Kafka Tamura din Kafka pe malul mării, încearcă fiecare în parte să găsească răspunsuri şi soluţii.
Experienţele de ordin fantastic sunt cele care angrenează personajele, în acelaşi mod în care o face absurdul la Kafka, iar acestea sunt nevoite să se descurce în labirinturi de simboluri şi să descifreze semnalele din jur. De exemplu, personajul nenumit din Dans, dans, dans. Pornit în căutarea unei foste iubite dispărute, acesta e bântuit de imaginea misteriosului Om-Oaie. Ghidul ciudat îl îndeamnă să danseze: adică să rămână în joc, pentru că în afara lui nu-l aşteaptă nimic altceva decât rutina vidată de sens. După ce cunoaşte o fetiţă în vârstă de 13 ani, personajul nostru de peste 30 de ani regăseşte bucuria simplă a prieteniei într-o lume ştearsă. Căutând o iubire din trecut, el are norocul să întâlnească una nouă (în persoana unei recepţionere), căci, nu-i aşa, important e să cauţi, până la urmă tot vei câştiga ceva.
Trilogia 1Q84, apărută în 2009, ar putea fi chiar creaţia de vârf a autorului, împlinirea sa artistică, în orice caz, cea mai bună operă de până acum. Aomame şi Tengo se caută unul pe celălalt, privind amândoi către aceleaşi două luni de pe cer, încurcaţi în nişte plase periculoase din realitatea bizară a anului 1Q84. Având în centru o iubire neîmplinită, cu o tensiune bine construită stilistic, trilogia e o lectură must-read chiar şi pentru cei nefamiliarizaţi cu povestirile şi romanele autorului.
Murakami se deosebeşte de ceilalţi scriitori japonezi prin această cultivare a fantasticului, redând totuşi stările de angoasă şi de pierdere ale niponilor sfâşiaţi sufleteşte după cel de-al doilea război mondial. Deşi uneori te poate irita cu obsesiile sale (sexul în scene de umplutură, sau preferinţa pentru grotesc), autorul deţine indiscutabil harul simplu, elementar, al povestirii care te prinde imediat…într-un univers nebun, dar perfect verosimil. El îmbină cu uşurinţă umorul cu intensitatea sentimentelor dramatice, cu suspansul de factură poliţistă, şi ştie să fie profund, însă nu într-un mod ostentativ (cum încearcă Coelho, de pildă). Probabil că maniera sa modernă, proaspătă, de a povesti vine din preferinţa sa clară pentru cultura occidentală, în special cea americană: autorul i-a citit cu nesaţ pe Fitzgerald, Raymond Chandler, J.D.Salinger, John Irving, pe care i-a şi tradus apoi în limba japoneză.
Poveştile captivante ale lui Murakami sunt alcătuite din pasiunea pentru lucrurile mărunte ale vieţii, dar mai ales din trasfigurarea suprarealistă a unor experienţe universal umane precum lipsa dragostei, suferinţa pe care o cauzează aceasta, pustiul sufletesc, aspiraţia către frumos, găsirea unei punţi către celălalt.