„Viața este prea scurtă pentru demonstrații materiale.”
Am început cartea Sarei Hall cu anumite așteptări sau, mai bine zis, cu anumite idei deja formate despre ceea ce ea ar fi trebuit să conțină și să-mi transmită mie. Cred că este un lucru greșit atunci când începi să citești o carte. O carte trebuie lăsată să se prezinte singură, să-și spună propria poveste (povești, în cazul de față) și să te raportezi exact la acel lucru, nu la ceea ce ar fi putut, eventual, să fie.
Romanul Cum să pictezi un mort, de Sarah Hall, este unul polifonic, adică avem mai multe voci narative ce se întrepătrund continuu. De asemenea, tipurile de narator oscilează de la o poveste la alta, altele sunt narate subiectiv, altele obiectiv. Nu știu de ce autoarea a ales acest mod de a oscila de la o poveste la alta și de la un tip de narațiune la alta, dar cert este că asta îngreunează un pic „munca” cititorului.
Să lăsăm, așadar, noțiunile introductorii, și să intrăm în pâine:
Susan Caldicutt, artistă, fotograf și curator al unei săli de expoziții, este profund marcată de moartea fratelui său geamăn, Danny, cu care avea o legătură foarte strânsă de când erau mici copii, acesta fiind ca un al doilea eu al surorii sale. Pierderea geamănului o împinge pe Susan spre săvârșirea unor fapte abjecte, extreme, pentru a se regăsi, pentru a se simți din nou vie. Viața îi pregătește însă o surpriză femeii, arătându-i că mai există totuși o speranță, o portiță prin care va vedea exact adevăratul mod prin care goliciunea ei sufletească poate fi umplută.
Signor Giorgio, pictor faimos din Bologna, pustnic, incită curiozitatea turiștilor atât prin modul său de viață, cât și prin motivul faimoaselor sale picturi. Bolnav de cancer, așteptându-și sfârșitul, el face o retrospectivă a vieții sale: faimă, iubire, angoase, dar mai ales pierderi, pe care, vrând, nevrând, a trebuit să le accepte.
Annette Tambroni este o tânără oarbă care trăiește tot în Bologna și căreia Giorgio i-a dat lecții de pictură înainte de a orbi, dar a și învățat-o să se resemneze cu iminenta pierdere a vederii, punându-și în prim-plan celelalte simțuri: Sufletul unei flori nu este forma sau culoarea ei, ci parfumul. Annette trăiește cu o mamă habotnică, având continuu frica Bestiei, o înfățișare de pe o pictură din biserică, de a cărei prezență (imaginară, oare?) nu scapă.
Cel din urmă este Peter, un pictor care, cu ocazia unui accident la picior care-l ține imobilizat între niște stânci, face o analiză detaliată a vieții sale: tinerețe aventuroasă, femei, droguri, sex și, în final, viața familială tihnită (cât se poate pentru un excentric), a cărei valoare sufletească o redescoperă în aceste clipe extreme.
Toate poveștile acestui roman vorbesc, într-un fel sau altul, despre pierdere, suferință, moarte, și acceptarea propriului destin. Fiecare personaj găsește ceva în care să se refugieze, un lucru ce consolează și alină rănile, chiar dacă nu le șterge definitiv. Ce mai trebuie să menționez este faptul că, deși nu ar părea, toate cele patru fire se leagă într-o relație subtilă, pe care voi trebuie să o deslușiți.
Mie cartea mi-a infuzat o stare destul de deprimantă pe alocuri, iar unele detalii mi s-au părut cam redundante. Spre final parcă am avut niște stări în care eram puțin mai interesată de anumite detalii, dar apoi apărea din nou ceva ce îmi zdruncina tot interesul. Cred totuși că, dacă subiectul mai sus povestit vi se pare ademenitor, merită să încercați cartea. De multe ori percepția noastră asupra unui lucru depinde în mare parte de starea noastră de spirit din acel moment. Și mai cred, de asemenea, că această carte se poate mula foarte bine pe unii cititori, că le poate da răspunsul la unele întrebări și temeri. Tolstoi spunea în cel mai cunoscut roman al său: Câte inimi sunt, atâtea feluri de a iubi. Tot așa și cu cărțile. Iar Sarah Hall ne prezintă un astfel de roman.
Lectură plăcută!