„Dac-aş fi soţia unui măcelar… aş invidia pulpele din congelator, iar în serile în care trupul soţului meu măcelar, cu miros de sânge, carne şi măduvă, s-ar rezema de trupul meu delicat, m-aş întreba, fără să vreau, dacă în momentul ăla visează la vreo vacă, şi aş visa şi eu, obosită de treburile casnice, că-l omor cu un cuţit.” (p. 31)
Despre De-aş avea un soţ cât o muscă… de Hatice Meryem s-au spus multe lucruri, încă de la apariţia cărţii în 2002, însă, cu toate acestea, fiecare experienţă de lectură e diferită. Principalul motiv este faptul că nu este un simplu volum, ci o colecţie de 31 de povestioare, mai lungi sau mai scurte, între care singurele legături sunt personajul soţiei şi diversele sale roluri asumate prin prisma rolului bărbatului de lângă ea.
Autoarea, Hatice Meryem, este cea care dă glas tuturor acestor soţii, punându-le în ipostaze dintre cele mai diverse. Aflăm pe rând despre viaţa soţiei de portar, de pitic, de imam, de hoinar, de lucrător la căile ferate şi aşa mai departe. Vieţile tuturor acestor instanţe feminine sunt conturate de prejudecăţile, tabuurile şi regulile sociale ale lumii islamice din secolul trecut. Supuse aşadar unor rigori culturale, religioase şi morale, personajele trec rând pe rând prin evenimente vesele şi triste, toate „controlate” de felul în care autoarea imaginează bărbaţii din fiecare povestioară.
Sinceritatea scriiturii, pe alocuri „fără perdea” şi fără menajamente, şi atenţia deosebită la detalii, pătrunzând adânc în mentalitatea feminină şi în gândirea mai mult sau mai puţin stereotipală pentru anumite personalităţi, sunt doar două dintre caracteristicile pregnante ale cărţii lui Hatice Meryem.
De la sfaturile de „viaţă bună”:
„Ascultă la mine: femeia trebuie să fie sârguincioasă, nu că am obosit, mi-a ieşit sufletul, nu pot să cochetez… O vei face, şi continuarea va fi foarte dulce, fata mea, mai dulce ca mierea. Nu poţi lega ochiul bărbatului cu magie, ochiul bărbatului trebuie hrănit, da, fata mea, da, ar spune mătuşa.” (p. 84)
La analizele interioare, care dezvăluie mai mult atunci când sunt citite printre rânduri:
„Câteodată, îndreptându-mă spre casa noastră cu două camere aflată lângă geamie, aş trăi trecutul şi prezentul, aş privi trecutul şi prezentul cu aceiaşi ochi şi m-aş gândi că cel mai de preţ lucru pe care Allah l-a dăruit oamenilor este timpul… Altfel, cum ar rezista omul dacă ar strânge în braţe atât trecutul, cât şi viitorul… dacă ar putea să dirijeze în acelaşi timp şi trecutul şi viitorul… Altfel, cum ar reuşi o femeie să se îngraşe cincizeci de kilograme în cinci ani… Altfel cum ar crede omul (Allah să mă ierte) că o femie poate să fie geloasă pe bărbatul ei fiindcă acesta îl iubeşte pe Allah…” (p. 17)
De la revolta feminină interioară:
„NU, NU VOI MUNCI! EU MĂ NUMESC NUR! AM ŞI EU DREPTUL, CA TOATE FEMEILE, SĂ TRĂIESC PLĂCEREA NESĂŢIOASĂ DE A-MI ÎNTREŢINE CASA CU CE-MI ADUCE SOŢUL MEU, ŞI N-O SĂ MĂ-MPIEDICI TU, UN ÎMPUŢIT DE VÂNZĂTOR DE LACHMACUN…” (p. 43)
La recunoaşterea tristeţii:
„Dacă aş fi soţia unui negustor, mi-aş dori să am multe lucruri care se pot căra, pentru ca în ziua în care m-ar înşela cu o fată cu patruzeci de ani mai tânără să am cu ce umple golul lăsat de lipsa dragostei.” (p. 57-58)
De-aş avea un soţ cât o muscă… este o colecţie fascinantă de episoade ce critică, fie cu seriozitate, fie cu umor, societatea şi rolul asumat al femeii, acela de soţie, ca singur punct de referinţă în faţa bărbatului, care are un infinit de roluri pe care şi le poate asuma. Ce se întâmplă însă cu femeia, ca soţie şi nu numai, rămâne de văzut în fiecare caz din cele 31 de povestioare. Chiar şi aşa destinul este rareori unul fericit, dar din fiecare desluşim portretul feminin în faţa societăţii, cu fiecare concepţie stereotipală şi cu fiecare rigoare a religiei.