Steven Galloway este revelaţia care a apărut în calea mea întâmplător. Şi, ca orice revelaţie, te face să te întrebi „Cum de nu am aflat mai devreme?”. Un răspuns simplu ar fi că toate lucrurile se întâmplă la momentul potrivit. Canadianul (n-ai crede că un străin de Sarajevo ar putea să surprindă atât de veridic ceea ce au trăit locuitorii lui pe viu) scrie fascinant. Faptul că autorul predă cursuri de creative writing la University of British Columbia ajută, cu siguranţă, mult. Însă nu e suficient. Restul e talent. Pur, fascinant.
Publicat în 2008, Violoncelistul din Sarajevo a devenit în scurtă vreme bestseller internaţional. Subiectul, dureros, explică în mod parţial ecoul stârnit de roman. În fapt nu conţine nimic spectaculos (dacă ignorăm spectacolul presupus de un război, ce a ţinut sub asediu oraşul Sarajevo timp de patru ani, din 5 aprilie 1992 până în 29 februarie 1996, cel mai lung asediu urban din istoria militară modernă), reflectă doar povestea verosimilă a patru destine care încearcă din răsputeri să îşi recupereze umanitatea spulberată de bombele zilnice, în condiţiile unor atrocităţi previzibile, dată fiind realitatea la care se raportează romanul. De altfel, despre Dragan, unul dintre cele patru personaje, urmărite independent în periplul asedierii, naratorul (obiectiv, detaşat) afirmă: Ar putea să se obişnuiască cu dezintegrarea clădirilor, însă dezintegrarea oamenilor este prea mult (p. 38).
Romanul debutează cu un prolog (Violoncelistul), organizat sub forma unui discurs muzical, în jurul unui refren (apare de trei ori, în aceeaşi formă, amplificând în mod voit efectul evenimentelor asupra cititorului) ce poartă în sine o covârşitoare simbolistică: Se prăvăleşte şuierând, despicând fără greutate aerul şi întinderea cerului. Ţinta este din ce în ce mai clară, din ce în ce mai mare, cu cât timpul şi viteza o aduc mai aproape. Clipa de dinaintea impactului este ultima în care lucrurile se mai află în starea lor firească. Apoi, lumea celor văzute se dezintegrează (p. 12). Şi astfel suntem introduşi în trama cărţii, captivi alături de nefericiţii locuitori din Sarajevo, martori ai tragicului bombardament ce i-a şters de pe faţa pământului pe douzeci şi doi dintre oamenii ce aşteptau să cumpere pâine în spatele pieţei Vase Miskina. În logica războiului, ceva obişnuit, în logica firii însă, evenimentul spulberă nu doar fiinţe, ci, mai ales, conştiinţe.
Martor al abominabilei acţiuni, un violoncelist decide să sfideze soarta, nemiloasă cu orice suflet ce-şi părăseşte relativa protecţie oferită de locuinţă, şi să comemoreze amintirea victimelor cântând în fiecare zi, la ora fatidică, timp de douzeci şi două de zile. Atinşi de emoţia clipei, alţi inconştienţi coboară să-l asculte şi să aducă flori, expuşi în fiecare secundă lunetelor profesioniste sau bombardamentelor nimicitoare, întocmai precum cel care a pus capăt celor douăzeci şi două de suflete. Nimeni nu ştie ce anume îl motivează pe violoncelist să îşi asume acest gest, câtă vreme ar putea fi el însuşi spulberat în orice moment, dar gândurile aceluiaşi Dragan par să fie cele mai plauzibile: Crede că violoncelistul nu doreşte să schimbe ceva ori să repare lucrurile, ci să oprească deteriorarea lucrurilor (p. 104).
Discursul narativ se organizează apoi în patru părţi. Fiecare dintre ele cuprinde capitole ce urmăresc destine care nu interacţionează, dar împart acelaşi cer ameninţat de bombe şi lunete zilnice: Săgeată, Kenan şi Dragan. Urmând deja familiarul principiu al compoziţiei muzicale, repetitive, titlurile de capitol (şi numele personajelor principale în acelaşi timp) se reiau în fiecare parte, adăugând încă o felie din viaţa subţiată constant de război. Aşadar vorbim de un roman polifonic, iar cele trei destine surprinse individual sunt unite prin gestul violoncelistului, ai cărui spectatori muţi devin. Săgeată, cea mai bună lunetistă dintre cei asediaţi, este cooptată de armată şi primeşte misiunea de a-l apăra pe temerarul muzician de luneta precisă a celor de pe deal. Kenan este tatăl care trebuie să-şi înfrângă colosala frică ce-i paralizează trupul şi gândurile pentru a procura apa vitală, iar Dragan este unul dintre cei care s-ar fi putut afla în rândul victimelor, dacă n-ar lucra la o brutărie ce-i asigură zilnic sărăcăcioasa bucată de pâine.
Cele douăzeci şi două de zile se sfârşesc, violoncelistul a rămas în viaţă, iar ceilalţi îşi continuă lupta de supravieţuire. Nu există un destin final, nu ştim cum trăiesc personajele până la sfârşitul războiului (perceput de fiecare dintre ele ca un prezent continuu, deprimant, angoasant) sau dacă trăiesc. Romanul a debutat în plin război şi sfârşeşte identic, nu dă explicaţii, nu oferă soluţii definitive. Dar îndeamnă puternic la reflectare şi autoanaliză. Trânteşte în faţa cititorului o temă dureroasă, cea a destinului îngenuncheat de absurdul războiului, care anulează cursul firesc al conştiinţei şi o abate pe căile reflecţiei. Umanitatea se dezintegrează, aruncând sporadic sclipiri, ca şi cum ar încerca din răsputeri să ne convingă că oprimarea fizică şi dezintegrarea continuă nu au cum să o alunge definitiv din sufletele oamenilor. O singură certitudine putem desprinde: nimeni nu mai poate fi identic cu cel ce a fost înaintea războiului, fiindcă percepţia realităţii s-a schimbat ireversibil: Ştie că nu va putea uita niciodată ce s-a întâmplat aici. Dacă se termină războiul, dacă viaţa începe din nou să semene cât de cât cu viaţa dinainte şi dacă supravieţuieşte, nu va fi în stare să explice cum s-a întâmplat. Explicaţia presupune logică, dar acum în Sarajevo nu e nicio logică. Logica a plecat, şi când a plecat a luat şi ordinea cu ea, şi atunci s-a terminat cu civilizaţia pe care o cunoştea el. Nici acum nu-i vine să creadă ce s-a întâmplat. Speră că nu va putea crede niciodată. (p.150)
Cred că meritul extraordinar al cărţii e acela că pune în lumină omul, slab, măcinat de spaime viscerale, hrănite de bombardamente şi lunetişti omniprezenţi, care-şi găseşte calea spre sursa propriei puteri. Ea e singura care-l poate face să perceapă realitatea aşa cum e, să şi-o asume: Acum frica nu există. Nu există nici curajul. Nu există eroi, oameni răi, laşi. Există doar ce poate el să facă şi ce nu poate. Există bine şi rău, şi nimic altceva. Lumea e binară. Nuanţele vor veni mai târziu. (p.187) Conştientizarea şi asumarea pericolului continuu nu adâncesc în depresie. Omul înţelege că singura modalitate demnă de a trece prin astfel de orori este de a trăi conştient, cu ochii şi conştiinţa larg deschise: A fost adormit de când a început războiul. Acum îşi dă seama. Apărându-se de moarte, a scăpat viaţa din mâini. (p.199)
În contextul realităţii pe care o trăim, când ştirile ce conţin fatidicul cuvânt „război” nu sunt doar tertipuri jurnalistice de atragere a cititorilor, lectura romanului Violoncelistul din Sarajevo seamănă cu o adâncire în cel mai crunt verosimil. Nu-mi pot suprima gândul că, dacă lumea ar citi constant despre război şi nenorocirile lui, nimeni n-ar socoti, vreodată, că el poate fi o soluţie. Războiul e momentul în care soluţiile sunt anulate, refuzate. Definitiv!