Descoperindu-l pe Camus

Când spui Albert Camus, primul lucru care îţi vine în minte e romanul Străinul, despre un individ oarecum indiferent în faţa morţii mamei sale. Apoi, imaginea neplăcută a unui om cărând cu greutate o stâncă pe un munte. Însă creaţia scriitorului şi gânditorului francez de origine algeriană înseamnă mai mult de atât.

M-am îndreptat spre operele lui Camus din curiozitatea de a înţelege noţiunea absurdului. Divorţul dintre eu şi lume, sentimentul de înstrăinare şi de inconfort existenţial se leagă în Mitul lui Sisif de problema sinuciderii. Amplu dezbătută şi de Cioran, sinuciderea reprezintă la Camus singura chestiune de ordin filozofic demnă de a fi discutată. Deşi categorisit ca filozof existenţialist, el se consideră a fi (în mod corect)  un gânditor la periferia existenţialismului, fără un sistem de concepte cu care operează un filozof obişnuit. Aşadar, faţă de un Sartre sau Heidegger, Camus se citeşte cu mai multă lejeritate, fără închistarea în noţiuni dificile, dar urmărind totuşi o serie de idei problematice. Are sinuciderea vreun sens? Ce e absurdul? Ce faci când conştientizezi absurdul vieţii? N-am să vă expun aici mitul lui Sisif, vă las să descoperiţi şi singuri de ce susţine Camus asumarea destinului în vederea lui “totul e bine”.

Opera literară şi filozofică a lui Camus se împarte în două cicluri importante aflate în strânsă legătură: cel al absurdului, şi cel al revoltei. După părerea mea, o lectură făcută cu cap înseamnă întâi primul ciclu – eseul Mitul lui Sisif corelat cu Străinul şi piesele Caligula, Neînţelegerea, apoi Omul revoltat pentru romanul Ciuma şi piesele Starea de asediu, Cei drepţi.  Deşi vorbeşte despre probleme existenţialiste ca absurdul şi fragilitatea condiţiei umane, Camus nu oferă variante nihiliste de abordare a acestora, aşa cum o face Sartre. Profund moralist şi optimist în privinţa oamenilor, Camus pledează pentru solidaritate umană, dragoste de viaţă, libertate, pasiune, curaj şi mai ales revoltă. Poţi fără îndoială regăsi alienare, durere, tragic în operele sale, dar deasupra lor stă un umanism încurajator (în special în grupajul Faţa şi Reversul).

Seren, lucid, echilibrat, fără să cadă în extreme, mai uman decât mulţi filozofi rătăciţi în concepte, aşa l-aş descrie pe acest scriitor premiat cu Nobel. Toată creaţia lui se învârte în jurul următoarei idei demne de luat în seamă: “Să fac ceva ca să fiu fericit şi să fiu fericit prin asta” (Carnete, Albert Camus)

Cristina Stan

Scroll to Top