Titlu: Cain
Autor: José Saramago
Editura: Polirom
Anul: 2012
Pagini: 157
Recenzie trimisă de Florin Buzdugan
José Saramago – Cain, un dumnezeu dezeificat
José Saramago moare la vârsta de 90 de ani și, înainte de a muri, apucă să mai scrie câteva cărți; una dintre acestea este intitulată Cain, și, după cum se poate vedea din titlu, este vorba despre fratele ucigaș al lui Abel, care îi declară lui Dumnezeu război deschis.
Totul pornește exact ca în scenariul biblic, cu Dumnezeu care-i face pe oameni din pământ, care suflă în ei duh din duhul său, viață din infinitul său. Cei doi se iubesc, se cunosc, știu că sunt goi și încă ceva pe acolo. Vine șarpele, o ispitește pe Eva, îi ispitește pe Adam și Eva, și tot așa și pe dincolo. Apare Dumnezeu, care regretă că i-a creat, îi alungă și pune un heruvim la poarta Raiului, care să se asigure că nu va intra nimeni în ea, heruvim care se autodenunță: Azael (unul dintre îngerii decăzuți).
Eva se duce la heruvim, îi cere de mâncare, acesta, treptat, cedează văzând-o pe Eva goală în fața sa, poftind-o. Heruvimul, care a cedat, a căzut.
Dincolo de asta, cei doi, Adam și Eva, au trei copii, Abel, Cain și Set, dar despre al treilea nu are rost să vorbim, fiindcă nu avea apărea în istoria lui Saramago.
Abel și Cain îi aduc Domnului jertfe, dar acesta, din marea sa infatuare, cum ar zice autorul, primește jertfa unuia dintre cei doi, a lui Abel, firește, Cain, gelos, îl omoară pe fratele său, Dumnezeu i se înfățișează și îi spune ce a făcut, doar că din acest moment încolo scenariul biblic nu se mai suprapune pe modelul pe care se ițește desenul din covor al lui Saramago, Cain îl acuză pe Dumnezeu de discriminare, că a primit jertfa lui Abel, dar nu și a lui, Cain, că nu l-a împiedicat pe cel din urmă să-l ucidă pe cel dintâi, că nu a prevenit ceea ce știa că se va întâmpla, el fiind atotvăzător. Neavând ce să facă, Dumnezeu îl cruță de la moarte pe Cain, își recunoaște vina și-i face un semn în frunte acestuia, condamnându-l la pribegie și nestatornicie.
Ceea ce este interesant de văzut în acest roman este faptul că Dumnezeu este redus la o simplă zeitate cu puteri limitate, el, atotputernicul, este limitat.
Un alt punct forte al romanului sunt săriturile în timp pe care Cain le face în mod involuntar, fără să fie conștient că le poate face, este ca și când pribegia la care este condamnat și eternitatea pe care o are în sine sunt ceva interior, intrinsec, ceva dat de la Dumnezeu, am spune.
Sare în timp, participă la toate marile evenimente biblice, incendierea Sodomei și a Gomorei, care, totuși, așa cum promisese Dumnezeu, nu trebuiau arse, fiindcă:
„Domnul făcu să cadă pucioasă și foc peste sodoma și peste gomora și le dărâmă până la temelii, și la fel se întâmplă cu tot ținutul, cu toți locuitorii și toată vegetația (…) Am un gând care nu-mi dă pace, Ce gând, întrebă avraam, Cred că mai erau nevinovați în sodoma și în celelalte orașe care au fost arse, Dacă ar mai fi fost, domnul și-ar fi îndeplinit promisiunea pe care mi-a făcut-o, le-ar fi cruțat viața, Copiii, zise cain, copiii aceia erau nevinovați, Dumnezeule, murmură avraam și vocea lui sună ca un geamăt, Da, o fi dumnezeul tău, dar n-a fost și al lor.”
sau la coborârea de pe muntele Sinai a lui Moise, care primise legile lui Dumnezeu; care nu mai coborâse de patruzeci de zile, iar când coborâse, auzea cântece și urale, și a văzut cum cei aflați sub conducerea sa dansau în jurul unui dumnezeu-imitație, un vițel de aur, moment în care Moise se revoltă, îl face fărâme pe acel dumnezeu-imitație și le spune acestora:
„Atunci moise se postă la intrarea taberei și strigă, Cine e cu domnul, să mi se alăture. Toți cei din tribul lui levi i se alăturară, iar moise proclamă, Iată ce zice domnul, dumnezeul israelului, luați fiecare câte o spadă, întoarceți-vă la tabără și mergeți din ușă în ușă, omorând fiecare dintre voi pe fratele, prietenul, vecinul vostru. Și așa au murit vreo trei mii de oameni. Sângele șiroia printre corturi ca o revărsare izvorâtă din pământ, ca și cum ar fi sângerat însuși pământul, corpuri cu gâturile tăiate, cu burți spintecate, sfâșiate pe din două, zăceau peste tot, țipetele femeilor și copiilor se auzeau până departe, în vârful muntelui sinai, unde domnul se bucura de răzbunarea sa. Cain nu-și putea crede ochilor. Nu fuseseră de ajuns sodoma și gomora distruse de foc, aici, la poalele muntelui sinai, se arăta dovada de netăgăduit a răutății adânci a domnului, trei mii de oameni omorâți doar pentru că se enervase el din cauza unui rival inventat, în forma unui vițel (…)”
Și așa mai departe, ajunge să asiste la războiul israeliților, la prăbușirea turnului Babel, fiindcă Domnul este vanitos și nu vrea ca oamenii să-și depășească condiția, să atingă cerul și să-l vadă pe Dumnezeu.
Încheierea romanului este una cum nu ne-am aștepta: potopul de patruzeci de zile, arca Noe, incestul și înșelarea ce au loc pe navă, omuciderile pe care le săvârșește Cain, pentru ce? Pentru că Dumnezeu din roman este unul diferit complet de cel pe care ni-l prezintă învățăturile creștine, acesta nu este bun și milostiv, nu este atotputernic și atoatecunoscător; este, de fapt, un zeu cu puteri limitate, care minte și care face ca jocul și regulile acestuia (jocul ar putea foarte bine să fie războiul) să fie în favoarea sa.
În afară de această strategie narativă în care creatorul se confruntă și este, în acest război ideatic, învins de propria sa creație, în afară de țesătura din covor și salturile în timp pe care le face Cain din greșeala neconștientizată a divinității, romanul nu are o miză profundă, în afară de cea, deja cunoscută într-un fel sau altul, de a anihila divinitatea, război pe care Saramago i-l declară zeului din timpurile vieții, război care se termină odată cu moartea lui Cain, al cărui suflet a fost decimat de tirania acestui zeu inginer limitat.
Lectură plăcută!