Dreptul la dependenţă

Dacă m-ai întreba de ce citesc, nu aş şti să-ţi dau un răspuns. Poate pentru că nu-l am sau poate pentru că am prea multe. Şi cred că e unul dintre motivele pentru care îmi vine să compar lectura unei cărţi cu… o idilă. Ah! Şi cartea… cartea e un iubit veşnic imprevizibil şi şugubăţ, care te poartă încotro doreşte (te cam duce de nas, dar nu vrei să admiți, nu-i așa?) Te încântă, te dezamăgeşte, te lasă rece sau fără cuvinte, dar ce plictisitoare ar fi existența fără el (sau ei, poți să recunoști, știu ce înseamnă!).

Nu cred că citeşti o carte cu scopul prestabilit de a te culturaliza, îmbogăţi, şi totuşi rezultatele sunt exact astea – la fel e şi cu iubitul, pur şi simplu iubeşti, feedback-ul vine singur. Asta dacă vine, dacă nu, nu uita că mai sunt şi cărţi proaste. Că, totuşi, gusturile se discută, iar dacă-ţi iei un Sandra Brown, n-ai decât să suferi.

Ei, am suferit şi eu când flirtul cu cărţile astea „uşoare” a sfârşit prin a le duce acasă. Dar m-am învăţat minte şi nu am mai căzut în plasa privirilor galeșe ce mă încolțeau din toate părțile, mai ales din direcția ofertelor de revistă (glossy, ne-a-pă-rat!) cu carte cadou. Noroc că nu le-am făcut cunoştinţă cu părinţii, era durere!

Şi apoi, ştii vorba ceea: „cui pe cui se scoate”? Mi-am înecat durerea în… nu, nu în băutură, ci în alte cărţi. Cum e mai uşor să-ţi uiţi iubitul, dacă nu înlocuindu-l? Mă dopam, deci, cu cărţi, să uit eşecurile precedente şi, tam-nisam, mi-au căzut niște „bucăţi” în mână… doar una şi una. Am zis că-n veci nu mă mai încurc cu cele din gaşca primelor, că doar n-am trecut prin aşa grea exorcizare degeaba. Piei, Satană!

Încă nu ştiu dacă să fug sau să mă rog pentru sufletul celor care mai citesc cărţi de duzină. Le aproximez vârsta şi le dau în mintea mea verdictul: caz pierdut sau doar oaie rătăcită! Alţii nici în ceasul al doisprezecelea nu se căiesc. Am  trecut, văd, de la iubire, la alte cele, dar vorbim despre cărţi, aşa că n-am de gând să mă scuz.

Poate ar trebui să îmi iau masca de om serios, să nu mi se reproșeze că am exagerat cu gluma. Cred că nivelul de la care pornim e prea puţin important atunci când tindem cu adevărat spre ceva mai bun, ceea ce contează e să ne dorim evoluția. Dacă e să vorbim despre cărţi (ăăă, stai, chiar despre asta vorbeam!), până la urmă, e dreptul tău să citeşti ce vrei şi ce îţi place. Poţi să citeşti cărţi ieftine, problema intervine când le citeşti doar pe ele, când rămâi setat doar pe ceea ce îți întreține zona (sub)mediocră de confort, iar interesul pentru altceva e nul.

Apreciez oamenii care nu se complac şi care evoluează. Îmi place să cred că am evoluat (nu mă imaginam citind Maestrul și Margareta acum…niște ani, nu mulți, vreo patru; ei, anul ăsta a fost una dintre delectările supreme) prin cărţi şi voi continua în aceeași direcție, că voi găsi lecturi din ce în ce mai bune, mai provocatoare și mai profunde. Emerson spunea: „Nu pot să îmi amintesc cărţile pe care le-am citit mai bine decât pot să-mi amintesc ce am mâncat. Şi totuşi, ele m-au creat”.

Cred că asta e faza cu lectura!

Prin exorcizare ziceam că am trecut, dar la dependenţă nu renunţ! (They tried to make me go to rehab, but I said no, no, no!)

Scroll to Top