The Trial (Procesul) – Franz Kafka

Irealitatea, inadaptarea, absurdul și confuzia reprezintă numai câteva dintre caracteristicile romanului The Trial, de Franz Kafka. Romanul, publicat postum în anul 1925, este structurat în zece capitole, în care sunt derulate multiplele fire ale traumei existențiale, însă fără a fi pe deplin corelate între ele.

Încă de la începutul romanului este prezentat eroul confuz care intră în mijlocul unui proces. Josef K. este un bărbat de 30 de ani care lucrează ca funcţionar la o bancă. Într-una dintre dimineți el se trezește în dormitorul său cu doi agenţi care îl anunţă că este arestat dintr-un motiv pe care aceştia refuză să i-l prezinte. Pe parcursul întregului demers judiciar  motivul nu va fi nicicând relevat, la fel cum va rămâne necunoscută și autoritatea care a emis mandatul. Dacă în primele momente Josef K. este de părere că totul este o farsă, iar prin diverse metode încearcă să le transmită agenților că a priceput despre ce este vorba, în final acceptă, cu nedumerire, condiția specială de arestat, aşa cum i-a sugerat inspectorul care instrumenta cazul:

‘You’re only under arrest, that’s all. That’s what I had to communicate you, that’s what I’ve done and now I’ve seen how you’ve taken it. That’s enough for today and we can take our leave of each other, for the time being of course. I suppose you’ll want to go to the bank now?’ ‘To the bank?’ asked K., ‘I thought I was under arrest.’  K.  put this question with a certain defiance, for although his handshake had not been accepted he felt, especially since the supervisor had stood up. He was playing with them. What he had in mind, if they were to go away, was to run after them as far as the gate and offer to be arrested. So he said again: ‘How can I go to the bank? I’m under arrest.’ ‘Ah, yes’, said the supervisor, who was already by the door. ‘You’ve misunderstood me. It’s true you’re under arrest, but that doesn’t mean you can’t follow your occupation. And you won’t be hampered in your normal way of life.’ (p. 11-12)

Incertitudinea îl urmărește pe protagonist şi dă naştere sentimentului că totul este o farsă, iar întregul proces este o simplă butaforie. Josef K., deși nu cunoaște motivul pentru care este arestat, respectiv durata arestului și, mai ales, cum se va încheia întregul proces, își pune problema sinuciderii, însă renunță la idee, fiindcă este conștient că trebuie să treacă prin toată mascarada pentru a ajunge în acel moment final. Totul pare deluzoriu, fiindcă presupusul act de justiţie are loc într-o clădire sărăcăcioasă, undeva într-un pod, iar persoanele din jur se comportă ilogic, după regulile unui joc imprevizibil. Toată acțiunea romanului se desfășoară într-un spaţiu existenţial dominat de tematica absurdului, în care legea este superioară logicii umane.

Now K. could understand why at the first hearing they had been ashamed to summon him to appear in the attics and preferred to pester him in his apartment. But what a position K. found himself in, compared with the judge who had to sit in an attic while he himself had a spacious room at the bank with an ante-room and could look down on the busy life of the square through a huge plate-glass window. It was true he had no subsidiary earnings from bribes or misappropriations, nor could he has a woman carried to his room on a servant’s arm. But K. was willing to forgo these, at least in this life. (p. 48)

În jocul procesului intră și avocatul Huld, însă datorită motivelor neclare din spatele acuzației nu-l poate ajuta deloc pe Josef K., devenind, la rândul lui, un complice la întreaga farsă judiciară. Odată cu avocatul, K. o cunoaște și pe asistenta acestuia, Leni. Între Leni şi Josef se creează o legătură afectivă, însă numai datorită slăbiciunii asistentei faţă de bărbaţii acuzaţi. Prezența acestor personaje într-un plan secundar al romanului nu face altceva decât să accentueze confuzia în universul absurd al protagonistului.

 The only thing I can do now’  he said to himself – and the fixed rhythm of his footsteps and the steps of the other three confirmed his thoughts – the only thing I can do now is to preserve my logical understanding to the end. I always wanted to grab at life, and not with the best of intentions either. That was not right; and am I to show now that not even these proceedings lasting a whole year could teach me anything? Am I depart as an utterly stupid man? Are they going to say when I have gone that I wanted to end the case at the beginning and that now, at the end, I want it to begin again? I don’t want people to say that. I’m thankful they’ve given me these stupid inarticulate companions for this journey and that they’ve left it to me to say what has to be said to myself. (p. 180)

În ziua în care Josef K. va împlini 31 de ani, la un an de la începerea procesului, doi bărbați necunoscuți vin la el acasă și îl duc în afara orașului, într-o carieră de piatră, unde îl înjunghie. Întregul drum este bizar, ca o sancțiune a destinului asupra individului, un condamnat căruia nu i se dezvăluie niciodată vina, însă primeşte pedeapsa capitală. Întreaga existență a lui Josef K. este o farsă absurdă şi perfect simetrică în universul fără de scăpare conceput de Franz Kafka.

Where was the judge he had never seen? Where was the high court he had never reached? He raised his hands and spread his fingers wide. But the hands of the one gentleman were at K.’s throat while the other drove the knife into his heart and turned it there twice. With his failing sigh K. could still see the gentleman right in front of his face, cheek presses against cheek, as they observed the decisive moment. ‘Like a dog!’ he said. It was as if the shame would outlive him. (p. 182)

Scroll to Top