Cei care uită trecutul, tind să regrete viitorul
În cel de-al 18-lea roman al său, Busola lui Noe, scriitoarea americană Anne Tyler accentuează foarte mult ideea de dependenţă sau necesitate a omului faţă de amintirile sale, amintiri care, după cum se sugerează, ar juca atât un rol important în procesul de autocunoaştere şi de încredere de sine (sau în sinele autentic), cât şi unul moralizator.
Liam Pennywell este un fost profesor şi filosof trecut de vârsta de şaizeci de ani, cu două căsătorii ratate, trei fiice mature şi o tinereţe pe care o consideră risipită; e lesne de înţeles că bătrâneţea lui gravitează în jurul termenilor eşec, regret şi solitudine. După prima noapte petrecută în noul său apartament, se trezeşte, fără a şti prin ce circumstanţe, la spital, unde îi este spus că s-a luptat cu un hoţ ce i-a invadat casa. Liam nu îşi aminteşte absolut nimic din scena petrecută în acea noapte, fapt ce îi declanşează nu doar frustrarea, ci şi paranoia de mai târziu legată de amintirile sale. (Se întâmplase ceva, ceva semnificativ, iar el nu ştia cum se comportase. Nu ştia dacă fusese calm, sau speriat, sau furios. Nu ştia dacă acţionase cu laşitate sau eroism. Pag. 26)
După acest episod, lucrurile se petrec alert în viaţa lui Liam: intră într-o etapă de acomodare cu realitatea care-i „spune” că nu îşi va mai aminti niciodată ce s-a întâmplat în acea noapte, fiica lui de 17 ani, Kitty, se mută la el, o cunoaşte pe Eunice, femeie de 38 de ani, care îi de devine iubită şi confidentă, trăind din nou emoţiile juvenile ale iubirii. (Uneori, Liam se simţea de parcă ar fi redevenit el însuşi un adolescent. Era aceeaşi absenţă a intimităţii, aceeaşi secretomanie vinovată, aceeaşi semi-relaţie fizică surescitantă. Pag. 140)
Reprezentantul biblicului Noe, Liam este iniţial într-o derivă a sinelui, trăind mai mult din „inerţie”. Apariţia lui Eunice în viaţa lui nu e defel zadarnică, însă nici permanentă: ea e acolo atât cât trebuie pentru ca Liam să iasă din letargie, iar ruperea de ea este exact ceea ce îl face să reflecteze la feţele trecutului său, la amintiri latente, dar prin care regăseşte acel Liam autentic, uşor prăfuit de timp, însă intact. (Toată deraparea asta în trecut era vina lui Eunice. Dacă n-ar fi fost ea – sau pierderea ei – nu s-ar fi gândit la toate astea. În cel mai neprevăzut mod, Eunice chiar devenise amintitoarea lui. Pag. 216)
Anne Tyler a construit, prin Busola lui Noe, un roman interpretabil, prin referinţe biblice, care nu-şi divulgă secretele din prima, ci lasă cititorul să „bâjbâie prin întuneric” până la găsirea (sau nu) a căii. Sunt conturate vieţile unor oameni simpli, lipsite de prezenţa insolitului, dar care cuceresc prin transparenţa lor, prin umorul subtil şi absenţa situaţiilor forţate. Nu e o carte pe care s-o cataloghezi drept profundă, însă e una care transmite un punct interesant de vedere, demn de luat în seamă, aş zice eu. Este un roman tradiţional, cu narator obiectiv şi echilibru între dialog şi naraţiune, ceea ce o face facilă din punct de vedere al lecturii.
V-o recomand şi vă urez lectură plăcută!