Emil Cioran, născut pe 8 aprilie 1911, la Roșinari, Sibiu, a fost și este unul din marii filosofi români.
Acesta a fost o fire controversată (chiar și pentru sine), deoarece a fost afin ideilor lui Hitler și a celor din mișcarea legionară din România, dar nu despre asta vreau să discut.
Aș vrea să discut despre sensibilitatea lui Cioran, despre lirismul său (v. Căderea în timp), despre faptul că simte că omul este ceva dincolo de ceea ce s-a spus până acum despre el.
A fost unul din marii gânditori și doritori ai emancipării spiritului român, alături de Mircea Eliade, Eugen Ionescu ș.a.; s-a remarcat atât ca un spirit convulsiv, care a crezut în ideea sinuciderii ca putere a vieții și a supraviețuirii, idee care se găsește în unele din scrierile sale.
Spirit nesistematic, a renunțat repede la filosofia de catedră, a studiat la Paris (prin intermediul unei burse acordată de Institutul Francez din București), și a fost un mare autor epistolar.
Îi prețuim, și îi suntem recunoscători pentru cărțile de o adevărată valoare filosofico-religioasă (aș zice), Lacrimi și Sfinți, Schimbarea la față a României, Pe culmile disperării etc.; eu, personal, îl consider un deschizător de orizonturi (alături de Eliade), prin intensitatea trăirii și a meditației filosofice, și cred că, fără el, filosofia românească nu ar fi fost completă.