Titlu: Exuvii
Autor: Simona Popescu
Editura: Polirom
Anul: 2011
Pagini: 308
Recenzie trimisă de Florin Buzdugan
Polirom Top 10+ ne oferă spre lectură a cincea ediție a Exuviilor Simonei Popescu.
Romanul, destul de greu, dar în același timp ușor, este un fel de jurnal în care copila-simona își vorbește adultei-simona în același timp în care romanul ni se oferă spre lectură.
Caracterul biografist, structura de tip jurnal a romanului poate induce, de la un punct încolo în eroare, sau nu. Este greu să discerni între ce este ficțiune și ce este biografie (auto-grafie) în romanul de față, pentru că narațiunea, fluxul este la persoana I singular, uneori la persoana a II-a singular către o persoană I, însă acea persoană I poate fi ori lectorul (implicit, ideal, real), ori o altă instanță a naratorului, alta decât cea de față, pentru că romanul pornește de la suprapunerea unor vârste sufletești, poate, psihologice, toate în același loc, așa cum, din primul rând chiar, vocea narativă pune întrebarea: „Ce speri, țesând la nesfârșit capcane reticulare, de cuvinte, ca un păianjen nebun care-și întinde pânza numai o clipă în soare și apoi s-o părăsească?”.
Chiar așa, ce speră ea, cea care narează, care dirijează acest flux al amintirilor? Speră că va reuși să prindă cititorul în plasa pe care o țese, să-l acapareze cu toate înșiruirile pe care le (va) face și să-l absoarbă complet în universul ei (mai mult sau mai puțin) fictiv? Poate. Răspunsul, însă, nu întârzie să apară: „În plasă se agață doar fantome, imagini vechi, voci, zgomote, rumori, parfumuri, invizibile forme, presimțite. Ele te paralizează dulce, te sug, vampiri vechi care nu vor să moară”. Și continuă așa pe o pagină, pagină ce poate fi rezumată la aceste simple întrebări pe care, evident, (autoarea) și le pune constant, de la capitol la capitol: „Ce cauți? Ce vrei?”.
Și, într-adevăr, la un moment dat ne putem pune întrebarea ce vrea, de fapt, naratorul, ea, această simonă-copil, simonă-adult și alte tipuri de simonă să găsească? Ce caută ea de fapt? Din titlu ne dăm seama că ea caută exuviile, caută pieile pe care le-a lepădat de-a lungul anilor, caută să, așa cum găsim pe coperta IV, ipostazele vechi, pentru că „Simona Popescu, ea (s.n.), nu poate și nu vrea să le abandoneze: le strânge, le colecționează, le suprapune într-un timp prezent care, ca într-o sincronie perpetuă, adună toate vârstele precedente la un loc”. Nu vrea să renunțe, așadar, la toate ipostazele sale anterioare, pornind de la copilul de 3 ani, cu toate capriciile, cu toate ascunzișurile sale, disparițiile în cufărul în care, claustrată, se simte liberă, în podul casei de la bunici de unde vede lumea de sus, de la înălțimea unui zeu-copil, miopia fiind un element (asta, odată ce avansăm în lectura romanului și în vârsta personajului) care estompează realitatea, o face difuză, iar simonei nu-i displace acest fapt, odată obișnuită cu miopia, o caută atunci când vrea să evadeze în sferele înalte.
Romanul este plin de vise, visuri, onirism, enumerări abracadabrante de termeni docți, oculți, care, pentru un personaj din afara universului, nu ar avea un sens anume, așa cum ea însăși își dă seama, într-una din etapele morfizării sale că „tot vocabularul era, de fapt, chiar ca simplu instrument, insuficient, că nu puteai să exprimi tot ce-ți trece prin cap cu astfel de cuvinte (savante – n.n.). Că ele te blocau de multe ori. Pentru că era, de fapt, meschine, pentru că erau sfrijite, pentru că nu făceau față ghemului de foc din pieptul tău (care era un fel de corespondent al gândirii din creier, mai rece, mai calmă)”, și, astfel, mica noastră simonă propune ea un dicționar de termeni specializați pe ceea ce creierul transmite în piept, la ghemul de foc, și invers.
Simona ni se relevează (revelează) în diverse ipostaze, de alchimist, de nihilist (descoperă că, poate, Dumnezeu nu există, pur și simplu!), de existențialist, de rebel, toate stările fiind stări pe care, cu toții, le experimentăm la diverse vârste ale (exuvierii) noastre.
Însuși romanul, structura romanului este un exuviu în sine, pentru că se deschide cu un Prolog, de unde ne sunt înfățișate mai mult sau mai puțin intențiile autorului implicit, continuând cu Regnum puerile, un „regn” al copilăriei, tipuri de copii etc., trecând prin Infernul, Purgatoriul și Paradisul cărților de bucate, diverse stadii de exuviere, până când ajunge la Epilog, unde Simona, mare acum, este pusă față în față cu toate viețile ei anterioare, copilul zburdalnic, adolescenta claustrată în ea însăși, care interiorizează lumea exterioară în lumea sa interioară, care învață să tacă, care trăiește primele senzații ale erosului neconștientizat, până când ajunge să fie conștientizat, dar la un nivel ce nu transpare în fibrele și trăirile sale interioare, mai ales când vine vorba despre Hari, un băiat cu aspect indian (care, într-un fel sau altul, – ar putea – duce cu gândul la romanul din tinerețe al lui Eliade, Maitreyi).
Lăsând deoparte detaliile acestea, un lucru este clar, Simona Popescu dirijează foarte concis acțiunea din romanul-jurnal Exuvii, știe cum să manipuleze cititorul și să asigure fluența discursului narativ, astfel încât, la sfârșitul lecturării romanului, ai, cu adevărat, impresia că ceea ce se întâmplă acolo este într-adevăr ceea ce Simona Popescu a trăit în tinerețea ei, pentru că, așa cum am zis mai sus, sunt episoade pe care cu toții le trăim, o cea mai bună prietenă/ un cel mai bun prieten cu care să ne certăm și să ne împăcăm imediat, din cauza căruia/ căreia să suferim așa cum citim în romanele de consum; nimic nu este lăsat la voia întâmplării, nici referințele la autori pe care fictiva Simona i-a citit sau i-a frunzărit, ceea ce creează o densă rețea de intertextualitate.
All in all, un roman bun, de pe urma căruia, sunt convins, și alții vor vrea să-și strângă pieile anterioare pentru a se aminti pe sine sieși așa cum a fost (nu într-un moment static, ci) în fiecare etapă tranzitorie din regnum puerile până la monstrier/monstrifer și dulapul în care să ne regăsim și să ne redăm, ajunși la o anumită vârstă, pe noi nouă.
Lectură plăcută!