Recenzie făcută de Paula Ivan
***
Istoria, spune Hannah Arendt, nu este decât expresia colectivității. Nu lipsită de tragism este această sentință, în măsura în care pare a dizloca statutul ontologic al individului, orfan în rătăcirea sisifică prin negura veacurilor. Tocmai aceasta este cartea pe care Michel Tournier mizează atunci când își îndeamnă personajele să afirme: „Lumina cerului și flăcările iadului sunt mai apropiate decât credem. Nu uita că Lucifer – purtătorul de lumină – era la început cel mai frumos dintre îngeri.” Căci, în definitiv, ce garanție avem că stigmatizatului de astăzi nu i se va ridica templul zilelor de mâine? Luați, spre exemplu, cazul Ioanei d’Arc.
Pentru Gilles de Rais, un tânăr acolit al delfinului Carol, un invers al căpcăunului mitic, sosirea Ioanei d’Arc la curtea regală stabilește idealul prin definiție de neatins: „Da, a recunoscut într-o clipită în ea tot ceea ce iubește, tot ceea ce așteaptă dintotdeauna: un băiat, un tovarăș de arme și de joc, și în același timp o femeie, pe deasupra o sfântă aureolată de lumină.” „În Fecioară găsește el unirea amețitoare și primejdioasă dintre război și sfințenie.” – intarsii în decorul aceleiași epoci. Acoperind împreună pământul-mamă cu sângele dușmanului, alianța formată de către cei doi nu face decât să potențeze miracolul mântuirii așteptate: „În tinerețea mea, n-am auzit alte voci decât pe cele ale răului și-ale păcatului. Ai apărut tu, Ioana, nu numai ca să-l salvezi pe delfinul Carol laolaltă cu regatul lui. Izbăvește-l și pe tânărul senior Gilles de Rais! Fă-l să audă vocea ta! Eu nu mai vreau să mă despart de tine. Ești o sfântă, Ioana, fă-mă să fiu și eu sfânt!”.
În aste brațe de fecioară, îmbălsămate în parfum de mântuire, Gilles de Rais – căpcăunul – însă nu se va putea odihni nicicând, căci această beție a pietății este curmată atunci când soarta i-o răpește pe Ioana spre a o preda rugului. Același destin îl va onora pe tânărul nobil cu o moștenire aberantă și cu geamăna hidoasă a pietății, tirania, de Rais devenind bestia suverană a unei averi de neconceput și a unei sărăciri lăuntrice, căci, pentru acesta, viața nu poate fi trăită decât întru preaplin, de la depravare completă la completă mântuire. O manie se strecoară treptat în sufletul său, confesiunea acesteia săvârșind-o în prezența abatelui Blanchet: „Mi-e milă de micuții care sunt înjunghiați. Plâng pentru trupurile lor fragede zvârcolindu-se. Dar, în același timp, ce plăcere nespusă simt! Un copil suferind e ceva teribil de emoționant! Ce frumos e un trupușor însângerat, zvâcnind de suspinele și horcăielile agoniei!”. Ceea ce, la prima vedere, aduce cu o idee freudiană de apărare a Eului, la Tournier capătă semnificația unei „inversiuni maligne”. Orice este sortit Istoriei se înscrie în imperiul semnului. Pe măsura avansării în Istorie, semnul se deformează ca un palimpsest reciclat la nesfârșit, lăsând individul să se confrunte cu un labirint de înțelesuri, de obiecte, toate acum detrunchiate și hâde, cele în care se regăsea odinioară și în care, acum, orbecăie absurd. Avem de-a face cu o fărâmițare a ființei care plasează reconcilierea sa cu lumea sub semnul imposibilului. Acest lut modelat de Istorie devine leagănul alienării (avem o intuiție a acesteia la abatele Blanchet, care, în decursul călătoriei la Florența, întreprinse cu scopul găsirii unui tămăduitor pentru de Rais, capătă experiență renascentistă: „Până și înnoirile pur artistice – aidoma perspectivei din desen și din pictură – îl umpleau de surpriză și de neliniște. I se părea că imaginea plată, plină de miez, cuminte, din copilăria lui cucernică, se umfla dintr-odată de o forță magică, se adâncea, se contorsiona, se azvârlea dincolo de marginile ei, ca posedată de un duh rău”). Destinul e răzmerița cruntă care zguduie hăul identității secularizate. În contextul demonizării Ioanei, retragerea în brutalitate a căpcăunului devine o consecință logică, ea fiind semnul cu care acesta se identifică, ea fiind cea pe care o va urma în Rai și în Iad („Peste tot am să merg după tine, Ioana, în cer sau în iad!”). Nu lipsit de ironie este demersul lui Tournier de a plasa în acest căpcăun, ființă investită cu o hidoșenie libidinală generică, nevoia de transgresiune.
E vorba, în definitiv, despre acest joc de lumini și de umbre care pulsează în rândurile lui Tournier și care îi permite să justifice mistificarea ulterioară a imaginii satanice a osânditei, acum beatificată. Aceeași inversiune malignă va așeza cu precizie diabolică trăsăturile Fecioarei pe chipul lui Francesco Prelati, de o „eleganță insolentă” opusă virilității pioase a Ioanei, depozitar al idealului renascentist, pentru care drumul spre lumină se face scrutând întunericul visceral al cadavrelor de pe mesele anatomiștilor, dezinvoltură reacționară opusă sacerdoțiului catolic, care par să justifice, printr-o logică brutală, chemarea camerelor de tortură, un sadism reprimat odinioară sub auspiciiile clericale („Toscana era frumoasă și cetatea Florenței îmbelșugată, dar moartea te pândea de după fiecare copac, la fiecare cotitură. În viața lui nu întâlnise Blanchet bolnavi mai respingători și supliciați mutilați mai cu îndemânare. Era oare de crezut că acest cortegiu de leșuri neînsuflețite sau vii trebuiau numaidecât să însoțească magnificele invenții izvorâte din renașterea toscană, ca o umbră a lor?” – o aluzie, probabil, la elanul tehnologic care desensibilizează, care opacizează nevoia de pietate pentru trupesc. Un preot nu și-ar afunda niciodată mâinile într-un cadavru, insuportabilă întinare cu organicul părăsit de Dumnezeu). Intervenția sa este solicitată de către abate cu ocazia unei întâlniri complet neașteptate, facilitată însă de călătoria acestuia la Florența. Deși schimbul de replici dintre cei doi îl copleșește, îl înmărmurește, abatele acceptă intervenția acestui taumaturg ocult. Conformându-se logicii asimilării căpcăunului în destinul fecioarei, tratamentul devine pastișa macabră a martiriului, alimentată de principii alchimice ale transmutației, speranța unei inversiuni, “benigne” după spusele lui Prelati, regăsite în aservirea diavolului prin schingiuirea delirantă, sistematică a copiilor din ținut, și ulterior purificarea prin focul athanorului (analogia cu Holocaustului este evidentă). La o primă vedere mitologizarea macabră a personajului este paradoxală, în măsura în care care mitul poate fi privit ca o aberație a Istoriei. Justificarea apare în însăși realitatea decurgerii Istoriei, ca joc de acumulări și de eroziuni de sens, or mitul este tocmai, după Baudrillard, semnul părăsit de sens. Logica inversiunii maligne își exercită rolul justificator în confesiunea necromantului adus în instanță, de o grosolănie scatologică: doar nu Iisus a fost cel care a rostit imperativul ‘Lăsați copiii să vină la mine.’? Complianța este totală, câștigată și garantată de chipul atât de seducător, atât de asemănător cu cel al Fecioarei sale adorate. Curând această procesiune tainică de purificare își va lăsa evidențele să ajungă în mâini străine, evidențe care vor arunca această hoardă ocultă în jugul capilor bisericești. Clipa arestării îl surprinde pe căpcăun părăsit de toți, mai puțin de chipul Ioanei, îmbrăcat în straie de sărbătoare, o întâmpinare senină a destinului asumat.
Merită remarcat cum acestei inițiale petreceri de după uși închise, acestei narațiuni mai degrabă aluzive decât manifeste cu privire la desfășurării concrete a travaliului torturii i se opune, în cadrul procesului, o relatare ce frizează inomabilul: „Își apuca mădularul, adică, vreau să spun, membrul viril, îl freca pentru a-l face să se scoale, și apoi îl înfigea între coapsele copilului, ferindu-se de calea firească a fetelor. […] Ca să evite țipetele, domnul de Rais îl atârna pe copil în aer agățându-l de gât, cu niște legături, de un cârlig. Nu-l lăsa să moară sufocat, ci îl dezlega la timp, îl făcea să-și vină în fire, îl mângâia, se jura că fără răutate și numai în joacă se purtase așa cu el. Pe urmă, când copilul începea să se liniștească, îl omora și în timpul agoniei încă se desfăta cu el”. Tocmai de aceea merită amintit că însăși viața în păcat ne apare ca o condiție a mântuirii. În Gilles de Rais avem un exponat impecabil al inversiunii maligne; statutul de căpcăun, animal mitic ce străbate veacurile, îl transformă în figura monolitică incompatibilă cu spectrele umane care populează lumea celor vii. Viața lui, în luptă cu inversiunea, nu se risipește, ci se polarizează. E o stângăcie originară, incompatibilă cu răul, în această ființă plată, ce dispune de o expresie minimală, care, atunci când apare, nu scoate la iveală decât infantilismul. Ura este doar moneda de schimb a iubirii nețărmurite. Răul nu este o soluție planificată, ci mai degrabă o stângăcie congenitală, o condiție necesară a mântuirii, a unei mântuiri care întârzie să apară. Expresia, sacadată, rară, se manifestă ca spasm de emoție, revărsată atunci când prelații îl amenință, în cadrul propriului proces, cu excomunicarea din sânul bisericii („Biserica este mama mea. Strig după mama mea! Am dreptul la prezența ei, la ajutorul, la căldura ei. Nu sunt un orfan. Nu sunt un copil lepădat. Nu vreau să-mi fie frig departe de sânul mamei mele. Ajutor!”), trădează o certitudine pe care Prelati o intuise cu ușurință: „Căuta un chip de adorat”. În lipsa transgresiunii, această ură condiționată, reversul monedei mântuirii, reclamă combustia internă: „Cu adevărat se găsește multă vermină în regatul Franței. Ea nu-i însă din soiul care se extermină cu aburi și pucioasă. Există, e adevărat, o vermină de un soi special care se distruge singură prin propriile otrăvuri. Nu trebuie decât s-o lași în legea ei”.
Emacierea completă a lui Gilles survine în momentul execuției, puritatea sa revărsându-se în preaplin de dragoste și de credință. Cuprins de această duioșie exultată, el se va adresa publicului în rolul său de frate al credincioșilor – cel mai oropsit dintre frați – cerându-le să-l pomenească în rugăciunile lor. Moartea devine izbăvire, rugul contopindu-l cu Fecioara iubită în îmbrățișare senină.