Alina Roiniță e licențiată în filologie, specializarea Limba și literatura română – Limba și literatura engleză, în cadrul Facultății de Litere de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați. În lucrarea de licență, ea îl aduce pe Nichita Stănescu în prim-plan, analizându-i limbajul poetic din volumul de poezii Necuvintele din perspectivă lingvistică. În prezent, studiază la programul de masterat Studii avansate în lingvistică la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București.
Nichita Stănescu – joc al semnificațiilor –
de Alina Roiniță
Nichita Stănescu este unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care îi are literatura română. Autorul se naște la data de 31 martie 1933 la Ploiești. După ce urmează studiile gimnaziale și liceale în orașul de origine, continuă, din anul 1952, la Facultatea de Filologie din București, la secția de Limba și literatura română. Din 1957 autorul debutează cu versuri în revistele Tribuna (din Cluj) și Gazeta literară (din București). În următorii ani, Nichita Stănescu aduce poezia și realitatea față în față și își diversifică opera literară, fiind apreciat și peste hotare. Printre volumele lui se numără: O viziune a sentimentelor (1964) – pentru care primește și Premiul Uniunii Scriitorilor; Dreptul la timp (1965); 11 Elegii (1966); Roșu vertical, Alfa, Oul și sfera (1967); Laus Ptolemaei (1968); Necuvintele (1969) – pentru care primește, pentru a doua oară, Premiul Uniunii Scriitorilor; Un pământ numit România (1969); În dulcele stil clasic, Belgradul în cinci prieteni (1970); în anul 1972 primește pentru a treia oară Premiul Uniunii Scriitorilor, de această dată pentru volumul de eseuri Cartea de recitire; Măreția frigului (1972), Clar de inimă, Strigarea numelui (1973); în anul 1975 primește premiul Gottfried von Herder pentru literatură din partea Universității din Viena; tot în 1975 primește pentru a patra oară Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Selecția poeziei; în anul 1977 poetul Nichita Stănescu este propus de scriitorul suedez Arthur Lundkvist pentru includerea pe lista candidaților la premiul Nobel; pentru volumul Epica Magna (1978) primește premiul „Mihai Eminescu” din partea Academiei Române; apar Operele imperfecte în 1979; tot în anul 1979 este nominalizat de Academia Suedeză pentru premiul Nobel pentru literatură, alături de Max Frisch, Jorge Luís Borges, Leopold Sédar Senghorn și Odysseas Elytis; în 1982 este publicat volumul Noduri și semne și i se decernează premiul „Cununa de aur” al Festivalului Internațional Serile de poezie de la Struga. Tot în 1982 scrie volumul Oase plângând și i se publică alte două volume de eseuri, Respirări și Mașina de meditat cu glas tare. În data de 13 decembrie 1983 se stinge din viață la Spitalul de Urgență Floreasca, în urma unei crize hepatice. Doi ani mai târziu îi apare ultimul volum, Antimetafizica; în anul 1990 este ales, post-mortem, membru al Academiei Române. De asemenea, multe dintre volumele mai sus menționate sunt traduse în cehă, germană, engleză, franceză, maghiară, letonă, suedeză, poloneză și bulgară.
Opera literară a lui Nichita Stănescu a fost recunoscută ca fiind o artă poetică singulară în literatură datorită originalității limbajului poetic. Poezia nichitastănesciană poate fi considerată o depășire a curentului literar al timpului și, în general, a oricărui mode. Pentru Nichita Stănescu, starea poetică este un act existențial de asumare a realității, pe care și-l exprimă prin organizarea semantică încărcată de emotivitate și prin sintaxa necuvintelor redate în convergențe și divergențe, pe bază de gradații, acumulări, succesiuni și repetiții unice în literatură.
Opera nichitastănesciană constituie o transcendere continuă a poeziei spre individualitatea creatoare, depășind cadrul lumii exterioare, propriu-zise, pe care și-o asumă, într-o simbioză unică Om–Univers, în care umanul raționabil își circumscrie și subsemnează toate valorile universale. Limbajul poetic stabilește caracterul omogen și armonios al textului literar, precum și varietatea semnificațiilor poeziei.
De pildă, în volumul Necuvintele (1969, București), spațiul poetic constituie simbolul existenței, însă regulile acestei dimensiuni se ridică deasupra poeticii structurale obișnuite, fiindcă autorul vrea să experimenteze un mijloc prin care nici lexicul, nici gramatica și nici fonetica să nu-i fie un singur mod natural de organizare a poeziei, ci toate împreună și mai ales într-o unitate surprinzătoare, personală; după cum afirmă Eugen Simion în lucrarea sa Scriitori români de azi (vol. III, 1984, București), „autorul Necuvintelor nu manifestă nicio neîncredere principală în limbaj. Limbajul i se supune fără dificultate, cuvintele îi vin numaidecât și în număr copleșitor sub condei, sunetele sunt întoarse pe toate fețele și din contemplarea lor iese o mitologie originală”[1]. La un prim nivel, poetul necuvintelor își construiește dimensiunea semantică prin arta selectării cuvintelor poetice și „invocarea” acestor unități textuale sugestive aflate în universul poetic „exterior”: lumea elementară, dimensiunile ontologicului, omul și teoria geocentrică etc. În plus, Poetul necuvintelor se identifică cu tensiunea semantică și creează cuvinte care nu există (ex.: trimbulinzi, dingur), spre a oferi o comunicare fără limite eului, asupra căruia autorul își concentrează toată atenția. În poezie se poate discuta despre necuvinte ca artă, fiindcă ele sunt cele care construiesc arta discursului, iar în materia umană necuvintele se transformă într-un mijloc infinit al limbajului. Definirea exactă a acestor necuvinte de care dispune în exclusivitate autorul este imposibilă, având în vedere că ele sunt sunt cuvintele-cheie, producătoare de sensuri noi, surprinzătoare și abstracte, iar aceste semnificații bine distribuite în text evocă afectivitatea profundă, pusă indisolubil în relație cu eul liric. Astfel, este de la sine înțeles că Nichita Stănescu nu este doar un creator de literatură, ci și un inovator în lingvistică.
Textele nichitastănesciene frapează și prin forma poetică, care este producătoare de estetică și de euforic, dar, în același timp, și de disforic. Contradicția dintre euforic și disforic apare atunci când are loc un joc al semnificațiilor, când existența acestor forme poetice se distinge de semnificațiile mesajului poetic, care prin caracterul lor inefabil pot fi și euforice și disforice totodată. De pildă, creatoare de euforie poetică sunt referințele la personalitatea umană, atunci când entitatea este de o perfecțiune neîntrecută, care guvernează legile universului (omul perfect sau geniul creator prezentat prin diverse părți ale corpului uman: „Poezia este ochiul care plânge […] Ea este mâna care plânge/ ochiul mâinii care plânge”[2]). În schimb, această stare este susceptibilă de falsitate și tinde să se corporalizeze mediocru sau inferior și prin invocarea defectelor ființei umane (disforic, de exemplu „ochiul orbului”, „limba mea cea mută”[3]). Astfel, esența poemelor lui Nichita Stănescu se identifică de multe ori prin cele două valențe ale limbajului, euforic și disforic. Conotațiile euforice sunt generate de stilul grațios prin contrastele frapante și efectele semnificațiilor, iar disforia rezultă din decadența calificărilor stilistice din sublim în comun sau vulgar.
Uneori relațiile de divergență sunt în opoziție clară, iar alteori sunt contrarii implicite, coincidentia oppositorum, creând impresia de totalitate ca un Univers întreg, dar format din elemente diverse, pe care poetul le identifică și le clasifică, ca de exemplu: cuvintele ≠ necuvintele formează o relație de antonimie. De asemenea, timpul, la Nichita Stănescu, este conotat atât euforic, cât și disforic, prin o serie de relații divergente implicite, deși poate fi și un sistem de referință neutru (timpul astronomic, fizic, absolut ș.a.m.d.). Însă raportul esențial între cele două perechi, euforie–disforie și convergență–divergență, se poate demonstra prin faptul că timpul reprezintă o tranziție între două dimensiuni, trecut și viitor. Timpul poate fi receptat atât ca timp al minții, subiectiv sau timp etern (filosofic), însă este conotat negativ prin realitatea concretă a timpului fizic, efemer și fără substanță veșnică.
Mizând pe analogia anthropos–cosmos, finalitatea estetică a somaticului este reliefată continuu în poetica lui Nichita Stănescu, iar în viziunea lui entitatea umană nu numai că aspiră spre Univers, ci totodată îl cuprinde, dominându-l. Astfel, sublimul uman e scos în relief prin nevoia continuă de superioritate și raportarea lui exhaustivă la lumea în totalitatea ei[4].
O altă asociere care poate fi identificată în poezia lui Nichita Stănescu este anthropos–logos. Raportul somaticului cu spiritualul se concluzionează prin supraaprecierea somaticului în metafore captivante, care redau farmecul limbajului, prin cuplarea frenetică cu idealul. Asocierile și disocierile inedite dintre obiecte evidențiază capacitatea autorului de a construi și distribui asemănările și deosebirile, așa încât, la un moment dat, metafora pătrunde totalmente în actul creației. Transferul de sens constituie natura metaforei, care, în textele nichitastănesciene, se „reinventează” prin transcenderea și relevarea noilor semnificații provenite din contrastele dintre: ființă umană–natură, concret–abstract, sublim–abject, cosmic–terestru, timp etern–timp efemer, cuvânt–necuvânt.
Limbajul poetic nichitastănescian denotă o perspectivă artistică bine conturată asupra lumii, constituind un model generic estetic în care Universul nu există în afara artei, aceasta din urmă fiind o modalitate supremă de cunoaștere. Nichita Stănescu optează pentru un mod de organizare flexibil, dar în același timp riguros, al textului literar. Armonia estetică a poemelor este conturată de autor prin varietatea și inventivitatea relațiilor de convergență și de divergență, care dau expresivitate poemelor sale.
Poezia lui Nichita Stănescu demonstrează că elementele textului se subordonează unui sistem de criterii semantice, lingvistice, stilistice și sintactice. Importanța acestor interferențe în poetica lui Nichita Stănescu se întemeiază pe efectul de organizare și cristalizare semantică și sintactică a textului. Însă, deși aceste procedee sunt generatoare de contexte originale, rezultatele în urma modificării ordinii cuvintelor în discursul poetic, simetriile și fenomenele de analogie care se stabilesc au rolul de a permite elasticitatea limbajului poetic, prin suprapunerea cu planul semantic și stilistic, cu scopul de a crea efecte estetice sublime.
Așadar autorul are predilecție spre folosirea unor concepte și idei frapante, prin contraste neașteptate și chiar insolite, care trec voit din excepțional în banal sau invers (de exemplu: „Cu tine mă culc/ numai pe tine te vreau/ târfă fermecătoare/ disperată zeiță!”[5]). Această formulă sui-generis de construire a textelor poetice îl plasează pe Nichita Stănescu în categoria rarisimă a scriitorilor inovatori de poetică și de lingvistică.
_____________________________
[1] E. Simion, Scriitorii români de azi, vol. III, Ed. Litera, București – Chișinău, 1984, p. 104.
[2] N. Stănescu, Necuvintele, Ed. Curtea Veche, București, 2009, p. 169.
[3] Ibidem, pp. 153-154.
[4] Vezi Laus Ptolemaei, București, 1968.
[5] Nichita Stănescu, Necuvintele, pp. 139-140.